duminică, 26 septembrie 2010

song of the night


quote of the day

Să iubeşti nu e suficient, trebuie să ştii să înveţi pe altul arta dragostei. Plăcerea o simte şi plebea, chiar şi animalele. Omul adevărat, însă, tocmai prin asta se deosebeşte de animale. El transformă dragostea într-o artă nobilă şi, bucurându-se de ea, e conştient de valoarea ei divină. Astfel, nu-şi satisface trupul, ci şi sufletul. Henryk Sienkiewicz - Quo vadis


luni, 20 septembrie 2010

duminică, 19 septembrie 2010

Caută-mă tu


song of the day


Minuţel de poezie - Geo Bogza - Orice om

Orice om pe care nu pot să-l iubesc este pentru mine un
izvor de adâncă tristeţe.

Orice om pe care l-am iubit şi nu pot să-l mai iubesc,
înseamnă pentru mine un pas spre moarte.

Atunci când n-am să mai pot iubi pe nimeni, am să mor.

Voi, cei care ştiţi că meritaţi dragostea mea, aveţi grijă
să nu mă ucideţi.

quote of the day

Eu pot să număr pe degete prietenii pe care-i am, dar cu ei vorbesc ca şi cum aş vorbi cu mine. Iar cu lume, în general, ce rost are să stai de vorbă dacă nu spui ce gândeşti? Ileana Vulpescu - Arta conversaţiei

sâmbătă, 18 septembrie 2010

song of the night



When you're weary
Feeling small
When tears are in your eyes
I will dry them all

I'm on your side
When times get rough
And friends just can't be found
Like a bridge over troubled water
I will lay me down
Like a bridge over troubled water
I will lay me down

When you're down and out
When you're on the street
When evening falls so hard
I will comfort you

I'll take your part
When darkness comes
And pain is all around
Like a bridge over troubled water
I will lay me down
Like a bridge over troubled water
I will lay me down

Sail on Silver Girl,
Sail on by
Your time has come to shine
All your dreams are on their way

See how they shine
If you need a friend
I'm sailing right behind
Like a bridge over troubled water
I will ease your mind
Like a bridge over troubled water
I will ease your mind

joi, 16 septembrie 2010

"Domnule, spune-mi degrab', c-aminteri, strig: cine eşti, ce pofteşti, ce cauţi pe vremea asta în casele oamenilor?"

SCENA II

VETA şi RICĂ VENTURIANO, apoi JUPÂN DUMITRACHE şi IPINGESCU de afară

RICĂ (intră, se opreşte pe prag, vede pe Veta în spate, răsuflă din adânc, pune mâna la inimă şi înaintează în vârful degetelor până la spatele scaunului ei; cade în genunchi şi începe cu putere): Angel radios!

VETA (dă un ţipăt, se scoală şi fuge în partea ceailaltă a scenii făcându-şi cruce şi scuipându-şi în sân): A!

RICĂ (întorcându-se în genunchi spre partea unde a fugit ea): Angel radios! Precum am avut onoarea a vă comunica în precedenta mea epistolă, de când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară mi-am pierdut uzul raţiunii; da! Sunt nebun...

VETA: Nebun! (strigând.) Săriţi, Chiriac! Spiridoane!

RICĂ: Nu striga, madam, (se târăşte un pas în genunchi) fii mizericordioasă! Sunt nebun de amor; da, fruntea mea îmi arde, tâmplele-mi se bat, sufer peste poate, parcă sunt turbat.

VETA: Turbat?... Domnule, spune-mi degrab', c-aminteri, strig: cine eşti, ce pofteşti, ce cauţi pe vremea asta în casele oamenilor?

RICĂ (se ridică şi se apropie de dânsa tăindu-i drumul): Cine sunt? Mă întrebi cine sunt? Sunt un june tânăr şi nefericit, care sufere peste poate şi iubeşte la nemurire.

VETA: Ei! Ş-apoi? Ce-mi pasă mie! (după o mică reflecţie.) Vai de mine! Ăsta e vun pungaş: a aflat că nu-i dumnealui acasă şi umblă să ne pungăşească. (tare strigând.) Chiriac! Spiridoane! Săriţi! Hoţii!

RICĂ (cu mâinile rugătoare): Nu striga! Nu striga! Fii mizericordioasă; aibi pietate! M-ai întrebat să-ţi spui cine sunt, ţi-am spus. Mă întrebi să-ţi spui ce caut... Ingrato! Nu mi-ai scris chiar tu însuţi în original?

VETA: Eu?

RICĂ: Da! (se ridică.) Nu mi-ai scris să intru fără grijă după zece ceasuri la numărul 9, strada Catilina, când oi vedea la fereastr că se micşorează lampa? Iată-mă. M-am transportat la localitate pentru ca să-ţi repet că te iubesc precum iubeşte sclavul lumina şi orbul libertatea.

VETA: Adevărat, domnule, parol că eşti nebun. Visezi; ţi-am scris eu dumitale vreo scrisoare? Auzi obrăznicie! Ştii dumneata cu cine vorbeşti?

RICĂ: Cum să nu ştiu? În van te aperi. Şi tu mă iubeşti pe mine, nu mai umbla cu mofturi. Te-am văzut d-atunci seara de la "Iunion"...

VETA: De la "Iunion"? (caută cu gândul.)

RICĂ: Da; chiar de atunci seara, când privirile noastre s-au întâlnit, am citit în ochii tăi cei sublimi că şi tu corespunzi la amoarea mea. M-am luat după tine chiar în seara aceea până la Stabiliment. Simţisem că mitocanul de cumnatu-tău mă mirosise, ştia că mă ţiu după voi; şi, abandonându-mă curajul de a mai intra într-o stradă fără lampe gazoase, m-am întors îndărăt, pentru că-mi era frică să nu paţ vun conflict cu mitocanul. Alaltăieri seară, amoarea mi-a inspirat curaj; m-am ţinut după voi până în această suburbie, în colţul stradei; dar când să-ţi văz justaminte adresa, mi-a tăiat drumul nişte câini. Când am aflat că şezi pe aci, te-am curtat la nemurire şi m-am informat prin băiatul de la cherestegeria lui cumnatu-tău cum stai cu familia ta. Am aflat că acum eşti liberă, ţi-am scris prima mea epistolă într-un moment de inspiraţiune, ai primit-o, mi-ai răspuns să viu, şi am venit... pentru ca să-ţi repet că: (cade iar în genunchi) nu, orice s-ar zice şi orice s-ar face, eu voi susţinea, sus şi tare, că tu eşti aurora, care deschide bolta înstelată într-o adoraţie poetică, plină de... (urmează declaraţia foarte iute până ce-l întrerupe Veta.)

VETA (a ascultat cu mult interes toată tirada lui Rică şi-l întrerupe izbucnind de râs): Ha! Ha! Ha! Acu înţeleg eu tot! Ha! Ha! Ha!

RICĂ: Râzi, râzi, ingrato, de amoarea mea?

VETA: Da' cum, Doamne iartă-mă! Să nu râz?... Vezi bine că râz. Apoi ştii dumneata cu cine vorbeşti?... Mă cunoşti?... Ştii bine cine sunt?

RICĂ: Cum să nu ştiu! Tu eşti angelul visurilor mele, tu eşti steaua, pot pentru ca să zic chiar luceafărul, care străluceşte sublim în noaptea tenebroasă a existenţii mele, tu eşti...

VETA (care trece la lampă, i măreşte focul şi se pune cu chipul în bătaia luminii): Zău? Ia uite-te bine! (râde.)

RICĂ (foarte încurcat, se scoală de jos şi se dă înapoi împiedicându-se): Madam! Să am pardon! Scuzaţi! Cocoană! Considerând că... adică, vreau să zic, respectul... pardon... sub pretext că şi pe motivul... scuzaţi... pardon...

VETA (râzând): Bine, pardonul ca pardonul, dar te rog, dacă ţii la pielea dumitale, să te duci mai degrabă, să ieşi curând din casa asta, că, Doamne fereşte! De te-o călca aici bărbatu-meu (accentuând) mitocanul... De!...

RICĂ: Scuzaţi... pardon...

VETA: Apoi zău nu ştiu ce s-o mai alege de dumneata. Bărbatu-meu sufere grozav de gelozie şi e în stare a fi capabil să te omoare.

RICĂ (speriat): Să mă omoare!

VETA: Deja alaltăieri seara ai avut noroc de ţi-a tăiat drumul câinii şi nu te-a lăsat să intri în uliţa noastră. Aminteri, dumnealui s-a suit repede sus, a deşteptat pe Chiriac...

RICĂ: Chiriac!

VETA: Da, tejghetarul nostru, şi au ieşit amândoi, unul pe maidan şi altul pe la poartă ca să te prinză în uliţă. Încă Chiriac luase şi levorverul; dar până să iasă ei, dumneata fugiseşi...

RICĂ (îngrijat): Levorverul!... Madam, vă rog binevoiţi a-mi da drumul d-aici de urgenţă...

VETA: Ei! Ştii că-mi place! Ce! Te ţiu eu? Du-te, uşa-i deschisă; du-te repede, şi bagă de seamă la poartă să nu dai piept în piept cu dumnealui, că de-acum încolo trebuie să se întoarcă acasă. Apucă pe maidan şi ieşi devale spre Antim. Bagă de seamă să nu te întâlneşti cu bărbatu-meu, că te cunoaşte, şi cum te-o vedea, zău! Te umflă.

RICĂ: Mă umflă!... (vrea să plece, apoi stă şi se întoarce.) Cocoană, eşti o damă venerabilă; profit de ocaziune, spre a vă ruga (cu multă volubilitate) să primiţi asigurarea înaltei stime şi profundului respect, cu care am onoare a fi al domniei-voastre prea supus şi prea plecat, Rică Venturiano, arhivar la judecătoria de pace circumscripţia de galben, poet liric, colaboratore la ziarul "Vocea Patriotului Naţional", publicist şi studinte în drept...

VETA: În drept, în strâmb, ce-mi pasă mie! Du-te odată, ori ţi s-a făcut pesemne de vun conflict...

RICĂ: Nu, madam, nu; eu sunt june cu educaţie, nu voi să paţ nici un conflict!

VETA: Apoi, atunci du-te! Ce mai stai?

RICĂ: Mă duc; scuzaţi, pardon, bonsoar!

VETA: 'Aide! (vrea să-l conducă până la uşă; când vrea să deschiză uşa ca să-i dea drumul, s-aude glasul lui jupân Dumitrache în curte. - Rică şi Veta coboară înspăimântaţi.)

JUPÂN DUMITRACHE (afară în curte): Îţi spui că i-am văzut eu capul pe fereastră. E aici în casă. Chiriac! Spiridoane!

VETA (îngrozită): Muziu! Domnule! M-ai nenorocit, şi dumitale atâta ţi-a fost! Fugi, fugi, că te omoară!

marți, 14 septembrie 2010

Nina Simone






pam pam :D


quote of the day


"Trebuie să ai curaj ca mine! Trebuie s-o iscăleşti: o dăm anonimă!" - I.L. Caragiale - O scrisoare pierdută

song of the day


Pierdut 126 de ani. Îi declarăm nuli!

„Trahanache: A! ce coruptă soţietate!... Nu mai e moral, nu mai sunt prinţipuri, nu mai e nimic: enteresul şi iar enteresul... Bine zice fiu-meu de la facultate alaltăieri în scrisoare: vezi, tânăr tânăr, dar copt, serios băiat! zice: «Tatiţo, unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!...» Auzi d-ta mişelie, infamie...“ (I.L. Caragiale - O scrisoare pierdută, Actul I, Scena III)

Caragiale a scris aceste rânduri în urmă cu 126 de ani. Vă daţi seama?!?! 126 de ani... identici. Mi-e greu să mă mai revolt. Aş vrea să mai pot să spun că ceva va merge bine sau măcar înspre mai bine ori că unul sau altul ar putea face ceva. Din nefericire, acum sunt liniştită şi împăcată cu gândul că oricare altul ar fi condus această ţărişoară în formă de buchet de flori, aşa cum o asemăna Ana Blandiana, situaţia nu ar fi fost alta. De ce? Pentru că aşa suntem noi lăsaţi pe pământ. Pentru că, dacă de 126 de ani încoace aceleaşi trăsături negative sunt valabile nouă, ca popor, atunci lăsaţi-mă să mă îndoiesc că am mai avea vreo şansă, vreodată, să facem ceva. Nu vreau să sune patetic, nici lipsit de încredere ceea ce scriu acum, însă nu înţeleg cum Conu' Iancu a putut, previzionar, asemenea lui Da Vinci, care şi-a imaginat aparate de zbor, să vadă o Românie pe care nu avea cum să o mai şi... respire, să o simtă, să o trăiască. Noi, ca neam, avem nişte defecte din naştere. Suntem mereu nemulţumiţi. Oricine orice ar face, nouă ne... pute, cum se spune în popor. Dacă, dintr-o pură întâmplare este bine, nu va dura mult până vom găsi nod în papură. Noi ne dăm sfinţi pe pământ şi, de fapt, devorăm cele mai împuţite personaje arătate pe ecranul televizorului sau pe hârtia ziarelor. Ne place scandalul, iubim intriga şi nu ne simţim bine până n-o punem de-o „mânărie“. Ne mirăm că trăim acum 126 de ani şi nu în prezentul anului 2010? Ne simţim reduşi, traşi în spate sau învechiţi? Păi măcar avem un punct forte: suntem realişti. Voi repeta obsesiv până va înţelege lumea: 126 de ani! Şi parcă-i văd mereu, în orice emisiune pe Farfuridi şi pe Brânzovenescu, pe Caţavencu şi ai lui. Văd cum un fante ajuns la conducerea vreunei instituţii se mândreşte mai abitir cu damele din aşternut decât cu realizările în plan politic. Văd demagogi, moşieri, dame bine şi descurcăreţe, circ politic şi angajaţi nemulţumiţi. Aceleaşi intrigi şi aceleaşi moravuri. O Românie neschimbată.

„Pristanda: Grea misie, misia de poliţai... Şi conul Fănică cu coana Joiţica mai stau să-mi numere steagurile... Tot vorba bietei neveste, zice: «Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi-i papă tot, că sătulul nu crede la îl flămând... ». Zic: curat! De-o pildă, conul Fănică: moşia moşie, foncţia foncţie, coana Joiţica, coana Joiţica: trai, neneaco, cu banii lui Trahanache... (luându-şi seama) babachii... Da' eu, unde? Famelie mare, renumeraţie după buget mică“ (Scena I, actul II).