joi, 24 septembrie 2009

Song of the day

Draghici si taxa pe moarte

Citesc, ieri de dimineaţă, într-un material din presa locală: consilierii locali vor vota în şedinţa din septembrie un proiect de hotărâre ce vizează aprobarea unei taxe de acces în Cimitirul Central pentru maşinile firmelor de servicii funerare. 

Super tare! Nu?! Cu alte cuvinte, dacă nu dorim să fim purtaţi în braţe pe ultimul drum, familiile noastre vor plăti în plus şi transportul motorizat până la groapă. Că doar cei de la pompele funebre nu vor face discount şi vor plăti din propriile buzunare benzina, timpul, angajaţii, taxa ş.a.m.d. Oricum, substratul problemei este altul. Cimitirul central este administrat de un „mare" om, „mare" caracter, pe numele său Dumitru Drăghici. Legăturile sale cu cei aflaţi la conducerea oraşului, în special cu primarul Radu Mazăre, nu cred că mai contează în secunda asta. Însă, ceva nu voi uita vreodată. La un moment dat, într-o discuţie despre numitul Drăghici mi s-a spus: „Cine pune mâna pe un cimitir pe atâţia ani?!". Numai un norocos - a fost concluzia mea şi a interlocutorului meu. De-a lungul timpului, nea Mitică a făcut diverse chestii prin locul de odihnă veşnică. A pus frumuşel camere de filmat, paznici şi un gard de fier cât o zi de post. Se uită la tine lung când intri în cimitir, de parcă se întreabă ce cauţi pe acolo. Domnu' Drăghici are şi o firmă, pe numele său Clares. Dar nu este singura afacere pe care o deţine. Una peste alta, afaceristul vrea să pună mâna pe tot ce înseamnă înmormântare în Central. Aşadar, dacă ai orice problemă, te ajută nea Drăghici. Cavou, sacou, groapă sau sicriu... le iei de la nea Mitică, fără probleme. Că doar ce sens are să mai ia şi alţii bănuţii? Aşa se facă că au existat cazuri în care, dacă o familie a dorit să-şi îngroape pe cineva drag în sicriu luat de la altă firmă decât cea a lui Drăghici sau şi-a dus decedatul la groapă cu maşină închiriată de la o altă firmă, a ieşit scandal şi nu au fost lăsaţi să intre în cimitir. Că doar, deh, e moşia lu' nea Drăghici. Căruia i-am auzit şi povestea. Cum a fost adus el băiat tânăr de la ţară, şcolit pe la profesionalele oraşului, apoi a muşcat mâna care l-a hrănit şi a devenit mare boier. Cine se mai poate lăuda că e stăpân peste cimitir? Doar el, preaputernicul Dumitru Drăghici. Când o să ceri şi taxa pe mort, domnule afacerist? Că doar eşti mare moşier, eşti stăpân peste cavouri! 

PS: Între concesionar şi proprietar este o diferenţă

vineri, 18 septembrie 2009

song of the day



If I could hold you One More Time
Like in the days when you were mine
I'd look at you
Till I was blind
So you would stay
I'd say a pray each time you smile
Cradle the moments like a child
I'd stop the world if only I
Could hold you one more time

joi, 17 septembrie 2009

Minuţel de poezie

Vălul des mi-ascundea disperarea...

Vălul des mi-ascundea disperarea,
Faţa palidă, ochii fierbinţi...
Cu tristeţea-mi imensă ca marea
Am sfarşit prin a-l scoate din minţi.

Şi s-a dus pe o noapte cu lună –
Gura strînsă-ntr-un strîmbet amar.
Am fugit dupa el ca nebună,
Să-l ajung lîngă poartă măcar.

I-am strigat : «Numai eu sunt de vină.
Am glumit; dacă pleci, voi muri!»
Mi-a răspuns cu o voce străină,
Surîzînd: «Vezi că-i vînt. Vei răci!»

1911

Anna Ahmatova

song of the day

Primarul coca + eleva pitzi = love

Anul ăsta nu am mai fost la deschiderea anului şcolar. Nu pot să spun că mi-a plăcut vreodată ziua asta, însă afirm cu tărie că de la o vreme mă scoate din minţi, de-a dreptul. 

Preferam statutul de elev pe... timpul meu. Da, da... am ajuns să vorbesc despre ce se întâmpla „pe vremea mea". Era oricum, da' nu aşa. Nu se vedeau atâţia cercei în sprâncene, buze sau cine ştie ce loc, nu se vedeau haine ciudate şi nişte freze de ţi se pare că ai aterizat brusc într-un univers paralel. Dar să lăsăm asta. Pe „vremea mea", primarul nu venea îmbrăcat ca un cocalar de provincie să zbată din gene şi să fluture din falange printre elevii (nu doar elevele) fardaţi excesiv, orbitor de sclipitori şi incredibil de dezinteresaţi. Aşa cum vă spuneam, nu am fost, însă m-am uitat pe poze şi imaginar am făcut firul evenimentelor. S-a trezit Răducu de dimineaţă şi s-a uitat cu un singur ochi deschis în oglindă. „Să mă bărbieresc? Ce sens are? Am mai mult succes la puştoaice dacă-mi las barba puţin crescută. Hmmm.... să mă îmbrac şucar, cum le place lor, fetelor tinere, blonde şi silfide după care amuşin eu prin cluburi? Şi pantofiorii roşii ca să fiu o Dorothy la masculin? Bat din călcâie şi... puff", gândea, în imaginaţia mea, primarul. Şi cum orice Dorothy care se respectă are un Toto al ei, „eroina" noastră cu pantofi roşii şi Morgan decapotat şi asortat l-a luat cu sine pe vice. Găbiţu a fost mai sobru. A fost printre puţinele dăţi în care l-am văzut la costum, ferchezuit, că doar, deh, intra în contact cu lumea bună a pitzipoancelor de liceu. Sincer, când l-am văzut, nu mi-am dat seama dacă este elegant sau arată a lacheu. S-a hlizit cu o poliţistă blondă şi n-a pus mâna pe nicio epidermă întinsă şi bronzată de copilă. Dar a testat piaţa. Că doar lor, „conducătorilor" acestui oraş, le plac pielea moale, carnea fragedă şi buzele... nebotoxate ale fecioarelor de prin Bamboo. Dar cum numai primarul Răducu are voie să se înfrupte, fiind necăsătorit spre deosebire de Găbiţu, iată că el a avut privilegiul de a se pupa cu o elevă cu alură de pitzipoancă. Şi ce i-a mai plăcut, ce s-a mai pozat, ce s-a bucurat. La naiba! Halal, comportament! Ce-i drept, şi liceenii votează. Iată ce votează: „Mă chinuiau mama şi şcoala. Şcoala mă chinuia să învăţ şi mama mă chinuia că trebuie să învăţ, dar trebuia să învăţ, că dacă ajungeam mare, ajungeam nătărău, şi dacă nu învăţam, nu era bine. Nu puteam să mai am maşinuţe, nu puteam să mai am jucării. Aşa, dacă am învăţat, vezi cum m-am făcut mare?!". Acum are şi maşinuţe, şi căsuţe. Dar nu şi în declaraţia de avere.

marți, 15 septembrie 2009

song of the day

despre ziua mea şi despre dezamăgire

"experienţa celor 27 de ani pe care i-am trăit până acum mi-a arătat că ziua mea este una foarte agitată“, scriam fix de ziua mea. anul ăsta nu a fost numai agitată... a fost odioasă. n-am mai plâns atât... nici nu mai ştiu de când. şi asta nu pentru că am îmbătrânit (pentru că nu este cazul, sunt tânără şi frumoasă ca o lăcrămioară), ci pentru că exact cine ar fi trebuit să mă înveselească, m-a întristat. prima persoană cu care am vb de ziua mea a fost Andra. cam aşa se întâmplă de obicei. apoi am vorbit cu mama şi am plâns. am simţit că un vis mi se năruie, dar am ridicat fruntea şi am mers mai departe. m-au sunat foarte mulţi oameni şi mi-a fost bine să-i aud. un om drag inimii mele m-a întâmpinat cu "astăzi e ziua ta, zi frumoasă ca tine“ şi m-a întrebat: "Cori, da' de ce tremuri în halul ăsta?“. am dat vina pe regim (apropos, am slăbit 5 kg în 3 săptămâni)... că nu am apucat să mănânc... însă... abia mă oprisem din plâns. din nou. cu câteva minute înainte mă sunase el, cel care trebuia să mă facă să-mi fie bine. "La mulţi ani şi sper să-ţi vină mintea la cap, pentru că până acum nu mi-ai demonstrat asta“. mi-a spus asta cel din gura căruia nu am auzit decât "niciodată nu m-ai făcut să fiu mândru de tine“. şi de atunci, de când a zbierat asta la mine, nu îmi mai pot scoate cuvintele lui din minte. am uitat multe neplăceri cauzate de el, am încercat să uit şi mai multe, iar cea mai mare parte mi-a rămas vie în minte. dar asta nu o să o pot uita vreodată. şi mă mir că nu am încredere în oameni?! nu mă mai mir. nu mă uimeşte faptul că nu am încredere în special în bărbaţi. în tata nu am. de ce aş avea în alţii?! oricum... din cauza asta, pentru că am fost prea rănită atunci când ar fi trebuit să fiu veselă, am preferat să stau în casă. de la muncă am ajuns acasă şi acolo am înţepenit. am avut o singură dorinţă: să te văd. nici nu ştiu de ce, pentru că nu-mi era dor de tine. pur şi simplu aveam nevoie numai de tine. dar nu a fost să fie. însă am realizat că nu am pierdut un prieten. încetasei de prea mult timp să fii prietenul meu. ai fost orice altceva, dar nu prieten. şi am decis să renunţ. să las să treacă. am realizat că anumite chestii din trecut trebuie să rămână acolo şi că mă prindeam de trecutul ăsta şi îl vroiam prezent. dar nu era :) şi e bine aşa. 

cam aşa s-a întâmplat de ziua mea. dar au fost şi părţi bune. m-a pupat lumea,am primit chestii frumoase, mi s-a cântat foarte mult la telefon, m-au sunat oameni dragi... :)

am 28 de ani 

luni, 14 septembrie 2009

De la Guta la Parazitii

Săptămâna trecută am cunoscut un artist: pe Mircea Cazan. Am discutat cu el, fără să-mi dau seama, aproape o oră şi jumătate. 

Mi-a povestit cum, în urmă cu ceva ani a fost impresionat de o voce. O voce bună, îmi spunea el. un artist care ar fi putut face carieră. Acum face bani, carieră... este mult spus. „Are voce, la vremea aia avea melodii bune, cu versuri gândite şi îmi plăcea să-l ascult", îmi povestea Cazan, iar mie nu-mi venea să cred. Vorbea despre Nicolae Guţă! Da, manelistul Guţă. Cel pe care îl blamează toată lumea şi pe care sufletul mei inundat de vocea lui Jim Morrison nu ar fi acceptat niciodată să-l primească. Mi-am amintit apoi nişte versuri care mi-au guvernat existenţa într-o anumită perioadă, cuvinte care mă fac şi acum să plâng şi care îmi aduc aminte de o dragoste pierdută în realitate, însă păstrată în cel mai ascuns colţişor al inimii mele. Mi-am amintit cum, într-o seară, cel pe care îl iubeam mi-a trimis o melodie care-mi va rămâne în minte toată viaţa. Se întâmpla acum mulţi ani, însă nu pot uita. Cânta Guţă şi prima reacţie a fost de respingere. Acum recunosc: îmi este ruşine că plâng pe melodia aia. Ruşine pentru că se presupune că este o manea, dar şi mai ruşine pentru că nu-mi pot opri lacrimile. Trecând peste subiectul Guţă, cu o oprire la muzica grecească (călătorie care m-a făcut să mi se facă poftă de măsline verzi), Mircea Cazan a început să-mi vorbească despre Paraziţii şi despre Mesajul către Europa. Mi-a zis cum în călătoriile sale în străinătate a fost numit gipsy şi, dacă explica faptul că este român, interlocutorul să nu vedea diferenţa între ţigan şi român. A început să-mi cânte: „Suntem ruda săracă deci nu putem fi fraţi, Mesaj pentru Europa: Cred ca ne confundaţi". Am continuat eu melodia pe care am ascultat-o de foarte multe ori: „Forţăm uşi închise, trăim cu vise nepermise şi muncim legal un an pentru un pumn de fise, Bagă la cap repede, crede-ne, noi nu mâncăm lebede". Şi m-am gândit din nou. Artistul Mircea Cazan nu a putut face diferenţa, nu a discriminat. Eu da. Şi presupun că o voi face în continuare. Voi asculta melodiile misogine ale Paraziţior, dar îl voi renega pe Guţă.

Asculta mai multe audio Muzica

joi, 3 septembrie 2009

happy birthday to meeee :D

Astăzi e ziua mea. zi frumoasă ca mine?!?! :)) experienţa celor 27 de ani pe care i-am trăit până acum mi-a arătat că ziua mea este una foarte agitată. să vedem ce-o fi azi. bilanţul l-am făcut în urmă cu ceva săptămâni şi a ieşit binişor. se putea şi mai bine, însă nu mă pot plânge. şi, da... fac 28 de ani. "prea mulţi“, spun mereu când sunt întrebată câţi ani am. însă, de fiecare dată realizez că nu sunt decât un copil mare, îndrăgostit de pucca şi hello kitty, un kinder cu scăpări de om mare. :) probabil că îmi doresc să realizez mai mult decât o să pot într-o singură viaţă. însă nu renunţ la nici un vis pe care îl am acum. nu-mi voi permite să renunţ la planurile mele, nu voi face rabat de la nimic. nu voi şterge nimic din lista de "to do“ şi poate că ambiţia mea de a nu mă lăsa doborâtă este cea mai mare calitate a mea. probabil... încă nu sunt sigură că nu-s varianta feminină a lui Don Quijote ;) aş vrea să fiu mai puţin naivă, mai puţin visătoare şi mai răbdătoare. mi-aş dori să fiu mai îngăduitoare cu mine şi să nu mă mai cert atât (asta nu cred că o voi putea face), să nu mă mai intereseze atât de tare ce spun cei din jur şi să fiu mai puternică. mi-aş dori să pot renunţa la "ceva-ul“ pe care îl iubesc şi care îmi face mai mult rău decât bine. dar nu pot. ar trebui să mă las să văd şi partea bună a situaţie şi să nu mai pun mereu răul în faţă. şi să fiu mai sigură pe mine.

pam pam Happy birthday to meee :D



Mic tratat de ciordeala. Cum sa manglesti o stire

Există în presa locală anumite specimene (nu dau numele, că nu ar mai avea niciun farmec) care preferă să-şi pună numai mânuţele la contribuţie, nicidecum capetele. 

Să vă explic! Ţi-e lene să cauţi subiecte? N-ai timp sau chef să-ţi faci treaba, însă trebuie neapărat să umpli paginile ziarului. Te crezi mare deştept şi ţi se pare că lumea întreagă ar trebui să-ţi stea la picioare, însă nu reuşeşti să scoţi un subiect bun pe zi?! Soluţia este simplă: cu un singur click, intri pe paginile de Internet ale celorlalte ziare, copiezi cu grijă pasajele interesante, salvezi pozele postate lângă text şi dai paste într-un document Word. Apoi, ca să fie treaba „ca la carte", modifici două trei cuvinte cu ajutorul... talentului jurnalistic fără margini. Şi... parampampam: ai făcut un ziar de succes. Lăsând gluma la o parte şi fără niciun fel de intenţie de a mă război cu vreun coleg din presă, exerciţiul ciordelii este în floare. Ne mândrim noi că vrem exclusivităţi, că nu mai putem de orgolioşi ce suntem, că nu vrem să ne întreacă nimeni, numai că şi de această dată capra râioasă are coadă băţoasă. Şi, dacă tot manglim de nu ne mai oprim, trebuie să ne dăm şi victimele presei centrale, care, vezi Doamne, nu ştiu ce are cu noi, gândăceii de provincie. Că suntem persecutaţi şi nu ni se recunosc meritele şi ne sună pentru cine ştie ce material şi ne jignesc cu maniera de abordare a problemei. Însă, la lăsarea întunericului, tot noi, ofuscaţii, facem copy/paste de performanţă. Apoi ne plimbăm ţanţoşi şi ne mândrim cu realizările noastre gazetăreşti. „Succesuri" ale muncii altora. Repet: nu cred că dacă aş da vreun nume aş schimba cu ceva coordonatele problemei. Exemplele de materiale ciordite (nu numai din ZIUA de Constanţa) sunt nenumărate. Orgoliile sunt imense, iar nesimţirea este nemăsurată. Dacă am ajuns să nu avem nici măcar încăpăţânarea şi mândria ziaristului care ar da orice pentru o exclusivitate şi ne gândim numai la ce pierdem, nicidecum la ce am putea avea numai noi în ziar... înseamnă că suntem o breaslă sortită pieirii. Şi nu vorbim aici despre dispariţia fizică. Ne mirăm că suntem văzuţi ca şpăgari? N-ar trebui. Ne doare atunci când suntem băgaţi în aceeaşi oală cu cei care pupă funduri şi pun botu' la bani numai pentru a scrie un material frumos şi strălucitor? Nu mai e cazul. Ni se pare publicitatea gratuită benefică? Suntem prea creduli. Şi simt nevoia să mai fac o precizare: am folosit termenii necolocviali „ciordeală" şi „mangleală" pentru că asta nu este presă, dragi colegi. Este ţigănie curată!