Autor Alina Bargaoanu - Vasiliu
Vineri seara, într-un club din Mamaia, în aşteptarea concertului lui Damian. Eram cu un grup de amici dintre care unul îşi sărbătorea ziua de naştere. Dansam relaxată, gândindu-mă la ale mele, când micul jeg a apărut fix în faţa mea. Pe amândoi ne-a luat prin surprindere întâlnirea. El a dat, ceremonios, din cap, iar eu i-am răspuns tot aplecând capul în semn de salut formal, apoi şi-a urmat drumul spre budă, urmat de bodyguard, ca un bărbat adevărat.
Probabil s-a gândit el, în timp ce se uşura (ajutat de bodyguard?), că nu trebuie să piardă prilejul de a se manifesta ca un jeg, pentru a-şi onora renumele. Aşa că s-a întors şi m-a abordat, rânjind: „Până nu ţi-o trag, n-o să te potoleşti să mai scrii despre mine!” Okay, stai calmă, mi-am spus, nu e cazul să sari la concluzii… „Defineşte <ţi-o trag>, pls!” „Păi să ţi-o trag, aşa, adică să te… beeeep!”
Tough choice pentru mine, la faza asta: Să fac pe fecioara ofensată şi să mă retrag (nu prea aveam unde, căci nu puteam şi nici nu-mi doream să plec din grupul cu care venisem), să rămân ca să văd ce-mi mai spune, pentru a scrie apoi despre, să-i trag una peste ochi, provocând paznicul musculos ce-i stătea în spate… Am hotărât să-mi menţin calmul şi să încerc să mă port ca o doamnă, să scap de micul jeg fără scandal.
„Care-i problema, parcă nu te deranja ce scriu eu…”, am răspuns.
„Aaaaa, nu mă deranjează, chiar îmi place, scrie, scrie ce vrei tu, oricum îmi faci un serviciu, orice ai scrie, ştii şi tu că şi reclama proastă e tot reclamă.”
„Păi e în regulă atunci, iată, dacă scriu, eşti şi tu mulţumit, iar eu fac ce-mi dictează conştiinţa…”
„Ei, mai scrii şi pentru că îţi dă Ăla un salariu.”
„Măi, eu sunt mulţumită că, luând un salariu, pot să scriu ce vreau eu, nu ce-mi impun alţii, cum se întâmplă la ziarul tău…”
Dar micuţul jeg (mic, cât un bob de mazăre, dar persistent) nu se putea desprinde de ce avea el în program, aşa că a reînceput cu vulgarităţile, ideea fiind că el are o grămadă de gagici, foarte tinere şi frumoase, care „lucrează” în ture, prea-mulţumite că-l pot servi atunci când el şi le doreşte, aşa că nu-şi poate pierde timpul cu una ca mine, care sunt şi „babă”, şi cam plinuţă pentru standardele lui. Dacă aş slăbi câteva kilograme, parcă s-ar băga să mă satisfacă pentru a înceta eu să mai scriu. Toate astea plecând de la premiza că micul jeg se consideră God’s gift to women şi niciuna nu i-ar putea spune „nu”.
I-am spus „Nu, nu sunt interesată”, ca să nu las loc vreunei ambiguităţi, dar s-a făcut că nu mă aude, era prea concentrat asupra propriei persoane, râdea, se plesnea peste coapse, schiţa, ca un adevărat manelist, mişcări de dans, plesnind din degete, se învârtea prin faţa mea încercând să mă impresioneze, căuta aprobarea celor din jur (printre care şi amicele mele), care-i cântau în strună, intimidaţi de funcţia şi statutul lui… „Sunt şmecher, nu-i aşa?”, îi întreba şi mă întreba, cerând feed-back pentru prestaţia sa. „Eşti şmecher, da…”, i-am răspuns, sincer amuzată de spectacol. Când şi-a pierdut speranţa de a primi de la mine şi altceva decât un zâmbet condescendent şi întrucâtva compătimitor, s-a retras la masa lui, unde îl aşteptau cârdul de gagicuţe cu care se mândreşte şi ceata de alte mici jeguri care l-au linguşit până l-au făcut să piardă orice urmă de bun simţ (presupunând că mămica lui l-a învăţat ce e frumos şi ce nu-i frumos să facă şi să spună).
Eu rămân la părerea pe care mi-am mai exprimat-o despre micuţul jeg: un caraghios…
www.cugetliber.ro/blog/articol/413/micutul-jeg
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu