joi, 24 iulie 2008

forever and ever bullshit


cândva aveam puterea să cred că orice este posibil. că ceva anume poate ţine o viaţă, că dacă eu vreau, universul mă va ajuta să fiu fericită mereu. însă, la un moment dat lumea toată s-a destrămat în mii de bucăţele, într-un puzzle pe care nu am reuşit să-l rezolv în totalitate. locurile goale din lumea mea poate nu vor mai fi umplute niciodată. se poate ca, până la urmă, să obosesc să îmi doresc să termin puzzle-ul. nu pot şti asta. am învăţat că certitudinile sunt pentru idealişti, că ziua de mâine ştii cum va fi doar odată cu trecerea orelor ei, că gândurile mele nu coincid cu ale altora şi dorinţele mi le pot împlini singură, nu cu ajutorul sau prin intermediul cuiva. am învăţat că am plămâni, că pot respira de una singură şi că nu îmi trebuie cineva aproape prin care să respir şi să trăiesc. că, oricât de trist mi se pare, zilele mi le voi petrece mai mult în compania mea, decât în a altora. pe de altă parte, am convingerea că orice şut în fund este un pas înainte, că orice obstacol pe care îl surmontezi te face un om mai bun, mai puternic. că orice experienţă în viaţă este binevenită şi orice întâmplare neplăcută prin care treci te căleşte. şi, chiar dacă mai târziu îţi repeţi greşelile, urmările nu mai sunt atât de dureroase. cu toate astea, ca o concluzie amară, am realizat că orice se uită, dar nimic nu se iartă. că treci peste anumite chestii însă în momentul în care te loveşti de fantomele trecutului îţi revin toate relele în minte. la fel, am învăţat că orice greşeală din trecut te urmăreşte şi că nu poţi spune la infinit "trecutul meu îmi aparţine şi nu regret nimic“. greşit! ceva ce ai făcut odată, demult, te poate hăitui după ani şi ani, fără să realizezi. până la urmă orice pas greşit se desluşeşte la un moment dat în parcursul şerpuit al vieţii. şi sunt absolut sigură că nu poţi învăţa să trăieşti. nici cel mai citit om din lumea asta nu a fost scutit de greşeli. trăim, ne lovim şi mergem mai departe... şi realizăm că "departe“... poate fi atât de aproape

song of the day

minut de poezie

Romanţa ultimului sărut

Opreşte-mă!...
Nu mă lăsa
Să te sărut,
Căci gura mea
În clipa-n care îţi sărută gura
Îţi soarbe lacomă şi respirarea
Cu care-ţi prelungeşti caricatura
Pe care bunul Dumnezeu
Ţi-a creionat-o după chipul său -
Aşa cum i-a dictat-o inspirarea!...
Opreşte-mă!...
Nu mă lăsa
Se te sărut,
Căci gura mea
E gura care nu sărută
Decât cu sărutarea mută
A celor ce,-mpăcaţi cu cele sfinte,
Pornesc cu tălpile-nainte
Şi-n gură cu câte o floare,
Culeasă-anume pentru cine moare!...
Opreşte-mă!...
Nu mă lăsa
Să te sărut,
Căci gura mea
Sărută fără... "va urma".
Iar mâine-n zori când voi pleca,
În gura mea
Cu respirarea ta,
Nu-ţi voi lăsa - drept amintire -
Decât portretul meu pe poartă,
O zi de doliu-n calendar,
Nota de plată la dricar
Şi... "Veşnica ta pomenire"
Pe fundul celor opt pahare
De ţuică fiartă,
Golite după-nmormântare
De cei opt ciocli ce-ţi purtară
Coşciugul în spinare.
Opreşte-mă!...
Nu mă lăsa
Să te sărut,
Căci gura mea
N-a sărutat decât aşa
Cum a vrut Ea...
Şi tot aşa va săruta mereu,
Fiindcă - fatal - nu sărut Eu,
Sărută numai Gura mea...

---------------------------------------------

A XI-a poruncă

Ascultă, priveşte şi taci!...
Ascultă, să-nveţi să vorbeşti,

Priveşte, să-nveţi să clădeşti.
Şi taci, să-nţelegi ce să faci...
Ascultă, priveşte şi taci!
Când simţi că păcatul te paşte
Şi glasul Sirenei te fură,
Tu pune-ţi lacăt la gură
Şi-mploră doar sfintele moaşte -
Când simţi că păcatul te paşte!...
Când simţi că duşmanul te-nvinge,
Smulgându-ţi din suflet credinţa,
Aşteaptă-ţi tăcut biruinţa
Şi candela minţii nu-ţi stinge -
Când simţi că duşmanul te-nvinge!
Când braţele-ncep să te doară,
De teamă să nu-mbătrâneşti,
Rămâi tot cel care eşti -
Aceeaşi piatră de moară -
Când braţele-ncep să te doară!...
Iar când, cu ochii spre cer,
Te-ntrebi ce-ai putea să mai faci,
Ascultă, priveşte şi taci!...
Din braţe fă-ţi aripi de fier
Şi zboară cu ele spre cer!...
---------------------------------------------------------

Celei care pleacă

Tu crezi c-a fost iubire-adevărată...
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie...
Dar ce anume-a fost,
Ce-am vrut să fie
Noi nu vom şti-o poate niciodată...
A fost un vis trăit pe-un ţărm de mare.
Un cântec trist, adus din alte ţări
De nişte pasări albe - călătoare
Pe-albastrul răzvrătit al altor mări
Un cântec trist, adus de marinarii
Sosiţi din Boston,Norfolk
Şi New York,
Un cântec trist, ce-l cântă-ades pescarii
Când pleacă-n larg şi nu se mai întorc.
Şi-a fost refrenul unor triolete
Cu care-alt'dată un poet din Nord,
Pe marginile albului fiord,
Cerşea iubirea blondelor cochete...
A fost un vis,
Un vers,
O melodie,
Ce n-am cântat-o, poate, niciodată....
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Tu crezi c-a fost iubire-adevărată?...
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie!

Ion Minulescu