vineri, 18 iulie 2008

ei şi-au pus amprenta...



Coleg de cameră cu Moartea


Întunericul nopţii se lăsase peste salonul de spital. Femeia tremura uşor în pat, fiindu-i parcă frică până şi de bătăile propriei inimi. Se mai auzea câte un foşnet, care o speria şi mai tare.

Firişoare de transpiraţie rece îi curgeau pe şira spinării. Îi era frig, însă nu se putea mişca din cauza fricii. „Cum să fac?“, se gândea în timp ce încerca să se încurajeze. „Voi trece şi de noaptea asta. Trebuie să fiu bine, trebuie să rezist!“. I se făcuse sete, medicaţia pe care asistenta i-o administrase câteva ore mai devreme, la lăsarea serii, nu îi priise. Simţea cum membrele îi amorţesc, cum capul îi vâjâie, cum nu mai are aer. Stătea cu faţa la perete şi singurul lucru pe care îl putea face pentru a-şi mai potoli teama era să se roage încet, pentru a nu deranja trupul ce-i stătea alături. „Tatăl nostru Carele eşti în ceruri, sfinţească-se Numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta...“, reuşea să bâiguiască. Până o podidiră lacrimile. Simţea că nu mai rezistă, că presiunea este prea mare. Se imagina într-un film de groază, într-un labirint fără scăpare. Vedea, cu coada ochiului, o umbră care aluneca încet pe peretele alb. Nici nu mai ştia dacă este reală sau dacă este doar o fantasmă. Ştia doar că în patul de lângă ea zăcea un trup inert, fără suflare, rece... Cadavrul îi era, de câteva ore, vecin de cameră şi nici nu realiza dacă însăşi Moartea îi stătea alături. Poate chiar venise să o ia pe ea, poate umbra de pe perete era coasa... nici nu mai ştia ce să creadă. Simţea că înnebuneşte. Din fericire, cele scrise mai sus sunt doar produse ale imaginaţiei mele. Însă, orice are un sâmbure de adevăr, nu-i aşa? „Mama a dormit în salon cu mortul“, mi-am auzit spunând ieri o colegă. Nu m-am putut abţine să nu-mi imaginez întâmplarea. Şi a ieşit ce aţi citit mai sus. Câteva minute mai devreme, altcineva îmi spusese că o femeie în vârstă, în suferinţă, stătuse alături de un cadavru timp de trei ore, pentru că asistentele nu avuseseră timp să-l ia din salon. Deja m-am plictisit să tot repet scrierile despre „aşa-zisul sistem european de sănătate“. Nu mai vreau să simt lehamitea care pune stăpânire pe mine atunci când calc într-un spital. Pot să mai spun un singur lucru: nu este normal, doamnelor şi domnilor cu halate albe. Nu este uman, d-apăi normal. Puneţi-vă în locul personajului principal din povestea mea. Voi sunteţi meniţi să alungaţi Moartea, nu să o aduceţi aproape de noi!