marți, 15 iulie 2008


nu ştiu de ce dar astăzi nu am fost în apele mele. poate doar aşteptam ploaia şi nimic mai mult. evident, picăturile mult-dorite au venit la un moment dat şi odată cu ele starea mea s-a schimbat puţin. cei apropiaţi mie ştiu cât de neîncrezătoare sunt câteodată. cum nu vreau să cred până nu văd. de mult nu mai zărisem urme de sentiment pe care să le şi cred, până astăzi. aglomeraţie mare... stăteam la o coadă să-mi iau ceva de mâncare şi probabil că vremea urâtă adusese toţi turiştii în zona aia. erau, evident, înfometaţi. şi stăteau la aceeaşi coadă ca şi mine. în spatele meu.. un cuplu. el latino american, cu părul lung, prins în coadă, cu pielea cafenie şi trăsături de om al Anzilor. ea, rebelă, cu părul desfăcut şi un aspect de lolită brunetă. un tunet scurt urmat de primele picături de ploaie. fără să vreau m-am uitat la el. când cel dintâi semn de ploaie s-a făcut simţit, bărbatul s-a uitat la femeia lui şi i-a zâmbit într-un fel atât de afectuos, arătându-i picurii, cu ochii luminaţi de bucuria finală a aşteptării unui strop de răcoare. până la urmă nu ploaia mi-a schimat starea... ci zâmbetul bărbatului care a împărtăşit cu iubita lui bucuria de a primi ploaia în suflet. poate că după atâta secetă sufletească aveam nevoie de precipitaţiile sub formă de sentiment... de orice fel ar fi simţirile astea...




song of the day