Ştiţi proverbul care spune că râde ciob de oală spartă? Uite, cam aşa se întâmplă şi în lumea noastră, a presei. Râdem unii de alţii... degeaba.
Şi asta în condiţiile în care suntem toţi o apă şi-un pământ! Foarte sincer: oamenii consideră universul nostru cea mai mişto găselniţă. Eronat!
Este o treabă frumoasă, atâta timp cât o faci cu pasiune, cât înveţi să te detaşezi, la un moment dat, de tot ceea ce se întâmplă în jurul tău. Şi mai este interesant atunci când vezi lume de calitate, când afli lucruri, când te implici atât de mult în ceea ce faci, încât ajungi să resimţi, aproape fizic, efectele succesului tău. Mi se părea o prostie atunci când auzeam vreun muzician sau scriitor spunând că orice operă este ca un copil al lui. Acum îi înţeleg. Însă, la noi, nu este vorba de geniu. Ce facem noi, gazetarii, se cheamă inspiraţie şi pasiune. Fler... curiozitate... şi multe ore din viaţă date pe altarul subiectului.
De ce m-am apucat să explic asta? Simplu! Întotdeauna am crezut că nu este bine să-ţi diseci colegii de breaslă. Să scrii urât despre ei, să-i discuţi în public sau să-i desfiinţezi voit, fără o bază solidă. M-a scârbit chiar războiul dintre două instituţii mass-media. Cred că vede toată lumea panourile monstruoase, apărute în urma unei campanii.
Însă, nu neg că bârfa este pe primul loc în lumea căutătorilor de ştiri.
Poate nici n-ar trebui să ne învinovăţim pentru asta. Bârfa, în universul nostru, poate fi considerată un defect profesional.
Dar am şi eu o problemă! În urmă cu vreo două zile, m-am trezit pe blogul unei domniţe jurnaliste din Constanţa. Simpăticuţa se lamenta că avem o presă de toată jena şi dădea exemplu un interviu pe care l-am luat unui travestit. Şi că, vai, la naiba, este chiar o ruşine şi o scârboşenie. O fi! Bărbatul-femeie mi-a plăcut mai mult decât mulţi dintre cei pe care-i întâlnesc pe teren. Cititorii nu au avut prea multe de comentat, în sens negativ. Văd că tabloidele sunt cele mai agreate... iar subiectele pot fi mult mai „fără perdea“ de atât.
Să fiu înţeleasă: nu mă justific! Nu aş face-o în faţa oricui. Însă mă întreb care este durerea mai mare în „presa jegoasă“: că scriem despre travestiţi sau că ajungem să credem în ceea ce suntem obligaţi să scriem sau să scoatem pe gură? Uitaţi-vă la „travestiţii“ din curtea voastră şi la papagalii care-şi schimbă coloritul o dată la patru ani! Reveniţi-vă din inocenţa prefăcută! Şi învăţaţi să acceptaţi competiţia, nu doar să o copiaţi pe la colţuri!
