tu recuerdo...

stari amare...

azi ma simt rău. ştiu că sunt meteodependentă şi că vremea mă face să mă schimb, după capriciile ei. oricum, una peste alta, ca să fiu realistă şi să nu mă mai leg de previziunile meteo... sunt deprimată şi atât. nu mai încerc să-mi explic de ce, însă de o chestie sunt absolut sigură. mă deprimă oamenii din jurul meu. şi să nu credeţi că vorbesc aici despre cei apropiaţi mie sau despre colegii de serviciu, ci despre toţi oamenii din oraşul ăsta. ieri după-amiază mă plimbam prin oraş şi, în loc să-mi fac singura zi liberă frumoasă, m-am umplut de nervi. vă jur, este deprimant să te plimbi prin centru.

MOTIVE:

1. strada ştefan cel mare era goală. şi vorbim de ora ... 15.00. nu pot să cred că toţi constănţenii dorm sâmbăta la ora aia. prin tomis .. numai fiţe fără sens. plus, la intrare, patru emo kids cu insignele la vedere trăgeau dintr-o ţigară. nu ţigările m-au deranjat ci apariţia lor. să mor de nu-mi păreau decupaţi din desenele manga. oribil!
2. recunosc! am fost mereu shopping addicted. dacă mă simt rău, trebuie să-mi iau măcar o clămiţă şi îmi revin puţin. însă, dacă ai tupeul să te uiţi prin vitrine te apucă groaza. magazinele pentru bărbaţi ne învaţă masculii să se înţolească exact ca nişte metrosexuali de bază şi de vază. HELLOOOO!!!!! nenii comercianţiiii!!!! aţi uitat cum arată un bărbat? serios! în plus, magazinele pentru dame îţi oferă numai ţoale demne de wish şi crush. asta chiar mă scoate din sărite. nu-s silfidă şi nici nu cred că mi-aş dori. vreau să slăbesc, dar nu vreau să mă ia briza pe sus. nici n-aş avea cum să ajung aşa vreodată. însă, cum aţi vrea să ne îmbrăcăm la muncă, pe stradă sau atunci când ieşim la un suc, în oraş? CUM? ca şi cum am ieşi la agăţat de performanţă? eu nu pot să înţeleg. există haine "de club“ şi hainuţe de ingenue cu accente de fată de ţară. nu mă reprezintă, îmi pare foarte rău. sau poate nu :)
3. MOST IMPORTANT: cât am stat în bucureşti mă mândream că la mine acasă oamenii ştiu să râdă. prima oară, în capitală m-a frapat faptul că în metrou nu exista om care să nu-şi scoată din paporniţă un ziar şau o carte şi să se piardă printre pagini (bună treabă, recunosc. mai târziu am ajuns şi eu să citesc în maxi-taxi pentru că nu aveam alt timp liber). însă, în constanţa oamenii zâmbeau în troleibuze. şi mie îmi plăcea asta. mă amuza să mai aud câte un banc spus pe şoptite, să mai aud chicotitul unei fete, să simţi că oamenii încearcă să se debaraseze de grijile zilnice. acum nu mai este aşa. puţinele feţe pe care le-am văzut ieri erau mohorâte exact ca vremea unei zile de februarie. eu sunt meteodependentă, dar cred că acum, asta este o stare generalizată. numai că, din păcate, la noi furtunile şi ploile sunt zilnice...