joi, 7 februarie 2008

marea mea :D




Scrisoarea ultimului fir de iarbă




Încep să mă dezgheţ. Simt şi eu adierile de vânt. Este încă rece. Ufff... şi ce singur am rămas...

Cândva, demult, eram mai multe, iar vânticelul cald al verii ne trecea pe la urechi, ne gâdila şi ne făcea să ne mişcăm. După cum spuneam, eram mai multe... Întinse pe o zonă mai mare. Când eram mic, mic, cam aşa cum suntem tunse pe stadioanele celebre din lume, mama îmi spunea că dacă voi fi cuminte voi apuca să mă ridic destul, să vad ceva din lume sau îmi voi face prieten vreun fluturaş ieşit la plimbare. Asta era în urmă cu ceva ani. Apoi, a venit iarna, m-am ofilit şi am reînviat primăvara următoare. Am crescut şi mai puţine. De la locul meu, verdeaţa abia se mai vedea. Briza mi-a adus un zvon... Se spune că un om, căruia noi abia îi ajungeam până la vârful pantofului frumos lustruit, ne-a pus gând rău şi a dat ordine să fim exterminate. „Ce or avea oamenii cu firele de iarbă?“, m-am întrebat mereu. Şi, nu ştiu cum s-a făcut de am rămas singur. La stânga văd o moviliţă de pământ, iar la dreapta o cărămidă uitată de cineva. În faţa mea creşte un bloc. Are faţada verzulie... Ironic, nu? Mă simt trist, fără nici un rost. Un bondar rătăcit mi-a spus că ar trebui să fiu mândru: sunt ultimul fir de iarbă din întreaga Constanţă! Copaci mai sunt doar vreo doi, trei... însă, se pare că şi lor li s-a pus gând rău. Îmi amintesc ce frumoase erau parcurile, dar acum copiii nici nu mai ştiu ce sunt alea. Oricum, zvonul umblă cum că oraşul este frumos. Că s-au construit multe vile, blocuri şi alte fel de fel de construcţii. Iar eu, abia mai am apă de băut. Vârful a început să mi se îngălbenească, simt că mă sting, că nu mai am putere. Nici aer parcă nu mai este în oraşul ăsta. „Doamne, de ce nu am răsărit eu în altă parte?“, mă întreb câteodată, însă, nu mai are cine să-mi răspundă. Nici briza parcă nu mai este la fel, iar marea parcă nu se mai aude. Totul este gri în jurul meu şi deja mă sperii. Copiii se uită la mine miraţi şi nu mă recunosc, nu-şi dau seama ce sunt. „Sunt iarbă“, le strig!!! Iarba verde din cântecele de demult. Cea în care se jucau micuţii şi în care căutau îndrăgostiţii trifoiul cu patru foi. Se pare că m-au uitat cu toţii. Nimeni nu mă mai cunoaşte. Şi, cu o ultimă suflare văd că nu s-au împietrit doar oraşele, ci şi inimile oamenilor. Am fost ultimul fir de iarbă...