miercuri, 26 martie 2008

Pe unde-ti umbla inima?

De fiecare data când avem puterea sa schimbam ceva, ezitam. Nu înteleg de ce reactionam asa, nu vreau sa caut explicatii pentru o chestie care mi se pare cea mai mare dovada de egoism. Aflam ca cineva are nevoie de noi, stim ca putem reactiona în vreun fel, însa, cu toate acestea, refuzam sa actionam. Oare este o stare normala? Oare inimile noastre sunt la locul lor sau au luat de mult un drum gresit?
Am întâlnit de multe ori oameni care, pe lânga faptul ca aveau posibilitatea materiala de a oferi un ajutor cuiva, mai aveau si ocazia sa o faca. Am vazut oameni la care s-a apelat sa sara în ajutorul cuiva. Persoana aflata la ananghie era, de cele mai multe ori, un copil. Însa, din pacate pentru noi si pentru definitia eronata de „om“ care se da unora, au refuzat frumos si fara drum de întoarcere. De ce? ma întreb eu mai mult retoric...
De ce nu am învatat sa fim, înainte de toate, oameni? Oare care este motivul pentru care ne chinuim sa ne îndepartam cât mai mult de conditia noastra umana? De ce încercam sa involuam si sa ne transformam în primate?
Mai bine ne-am mobiliza si am face ceva pentru cei de lânga noi. Sau, mai mult, pentru orasul în care traim. Schimbati-va, fiti oameni, nu maimute!

luni, 24 martie 2008

Sâmbăta morţilor


În timp ce, pentru catolici, Mântuitorul învia din morţi, în staţiunea Mamaia îşi pierdeau viaţa patru tineri. Cauza: au intrat cu maşina într-un stâlp.

Am contorizat vreodată numărul celor care au murit în Mamaia, în accidente de maşină? Se spune că, anul trecut, au fost cinci. Doar atât? Mi se păreau mai mulţi, sincer.
Eu mă întreb mereu, când aud de vreun accident în Mamaia, de ce nu se opresc? De ce nu îi sperie ce se întâmplă şi de ce mai trag de maşini tocmai acolo, numai de dragul vitezei. Chiar sâmbătă, cu doar câteva ore înainte de producerea accidentului, îmi spunea cineva: „ce să fac? Cursă cu moartea se cheamă aia, nu altfel! Prefer să trăiesc“. M-a uimit reacţia interlocutorului meu, un tânăr abia trecut de 20 de ani. Nu credeam că cei de vârsta lui mai gândesc aşa. Mai mult decât atât, ştiu foarte bine cum gândesc tinerii în zilele noastre. O maşină tare şi un motor puternic te fac să fii şmecher, să dai clasă celorlalţi, să fii apreciat şi să întoarcă lumea ochii după tine pe stradă.
Dragii mei, viaţa este mai mult decât atât! Existenţa voastră terestră înseamnă mai mult decât sigla maşinilor voastre, mai mult decât ce arată vitezometrul, mult mai mult decât un dram de adrenalină. Mamaia, în ciuda imaginii plăcute pe care o oferă vara, mi se pare cel mai macabru loc. Are prea multe urme de sânge întipărite pe asfalt, prea multe suflete care nu-şi pot găsi liniştea umblă pe străzile pustiite şi măturate de amestecul dintre briza marină şi vântul de pe Siutghiol. Întinderile de apă sunt, fără doar şi poate, surclasate de râurile de lacrimi ale celor care şi-au văzut copiii morţi în Mamaia. Şi venim să ne întrebăm: este normal?
În urmă cu ceva timp, Lavinia, o fată cu părinţi bogaţi, a plecat dintr-un club, cu maşinuţa ei frumoasă, şi a produs un accident în Mamaia. Fără victime. Norocul ei! Nu mai contează condiţiile în care s-a produs accidentul, nu mai stăm să discutăm altfel de aspecte. Pe mine mă frapează numai unul: de ce părinţii aleg să-şi omoare copiii cu mâinile lor? De ce unii, pentru a-şi vedea progeniturile fericite şi mândre, dau zeci, sute de mii de euro pentru a le lua maşini puternice? De ce au atâta încredere în discernământul celor care abia au trecut de vârsta majoratului? Până la urmă, cine este vinovat?!

duminică, 23 martie 2008

wish you were here...



like waves to the shore part of the ocean the stars high above part of the sky now i drift to you i dream of a river a water so blue wish i could live there wish you were here.. like the air that i breathe u'll always be there the wings that i need when i wanna fly now i drift to you i dream of a river a water so blue wish i could live there wïsh you were here..

Daţi mai departe!


Matei are aproape trei ani şi este foarte bolnav. La vârsta lui, copiii ar trebui să înveţe ce este lumea, ce este frumos pe pământ, nicidecum nu ar trebui să se lovească de necazuri.



Micuţul nu are nicio vină. Plăteşte, probabil, nişte păcate care nu îi aparţin. Nici măcar nu ştiu de ce asta este prima reacţie pe care o avem: „sigur plăteşte un păcat!“. După cum vedeţi, a fost şi prima mea reacţie. Şi nu intenţionez să şterg rândurile pe care le aştern acum. M-am implicat mult în povestea lui Matei. Poate chiar mai mult decât ar trebui, din postura în care mă aflu. Am pus o parte din ceea ce sunt eu, pentru a încerca să îl ajut. Şi la fel, oamenii din jurul meu au fost impresionaţi. S-a pus în mişcare un mecanism.
Ştiţi când eram mici şi ne jucam prosteşte, atingându-l pe cel de lângă noi, şi îi spuneam: „Dă-o mai departe?!“. Aşa ar trebui să facem şi în cazurile astea, să dăm mai departe. Măcar mesajul nostru! Matei are nevoie de bani. Mulţi. Bani care ar putea să-l ajute să trăiască, să aibă o viaţă normală. Credeţi că o sumă, oricare ar fi ea, este prea mare pentru viaţa unui copil cu ochi de înger? Eu cred că toate comorile din lume sunt nimicuri în comparaţie cu zâmbetul lui. Matei vrea să trăiască. Tot ce trebuie să facem noi este să-l ajutăm. Şi putem realiza asta. Trebuie doar să vrem. Am auzit fel şi fel de reacţii. „Dar eu nu am bani destui! Eu nu pot face asta! Emisiunea mea are o altă temă, nu putem prelua cazul!“. Ultima chestie mi s-a părut cea mai urâtă. Nu pot să cred că cineva care face o emisiune de sănătate neglijează viaţa unui copil bolnav pentru un concurs de slăbit. Mi se pare strigător la cer, de-a dreptul.
Însă, mi-a trecut repede când am realizat că nu suntem toţi la fel. Mi-am dat seama că până şi oamenii importanţi din ţara asta au inimă. Matei va primi ajutor din multe părţi. Se va face bine şi poate că, peste ani şi ani, vom merge să-l vedem jucând fotbal sau vom împărţi prima bere. Va trece peste toate cu ajutorul unor oameni care au dat mai departe mesajul. Au spus celor din jurul lor că sunt oameni care au nevoie de sprijin. Şi, răspunsul a venit prompt.
Niciodată nu vom reuşi ceva dacă nu avem încredere. Vă spun asta eu, o pesimistă convinsă. Totuşi, ar trebui să ne punem, măcar pentru o secundă, în locul lui, al lui Matei, şi în locul celor care i-au dat viaţă. Şi poate atunci vom fi dispuşi să o dăm mai departe. Să ne implicăm. Şi să le lăsăm naibii de cure de slăbire!

sâmbătă, 22 martie 2008

Florin Chilian: ”Preţul meu nu e de înţeles pentru proşti” |

Diana Evantia Barca Sâmbătă, 22 Martie 2008 http://www.expres.ro/articole/detalii-articol/796529/Florin-Chilian-Pretul-meu-nu-e-de-inteles-pentru-prosti--VIDEO/




Florin Chilian şi-a reeditat albumul de debut, “Iubi, interfaţă la realitate”.
“Iubi… hai la mare să fugim, să-i fentăm pe toţi poeţii…”… cei care ştiu refrenul pe dinafară, alături de strofe întregi din “Chiar dacă”, “Lumi albe” sau “Întoarce-te când dorm”, au fost fericiţi să afle că Florin Chilian şi-a relansat, zilele trecute, albumul de debut, “Iubi, Interfaţă la Realitate”. “Chiar dacă n-o mai vezi zâmbind, chiar dacă n-o auzi venind”, spune Florin Chilian, niciun efort nu e prea mare pentru a-ţi continua un vis, mai ales atunci cĂnd visul atinge realitatea într-unul dintre punctele esenţiale: afacerea cu muzica, devenită “profitabilă şi la vedere”.

S-au făcut aproape şapte ani de cĂnd ai lansat, cu ceva sacrificii, “Iubi”…

Cu destule sacrificii, da. Primul album, în 2001, a fost refuzat de toate casele de discuri, pentru că, în opinia directorilor de marketing, şi mă refer acum mai ales la cel de la A&A Records, ce făceam eu nu exista în momentul acela pe piaţă, deci aveam din start o mare bilă neagră. Mi s-a spus că, dacă aş fi cântat ca Animal X, de pildă, m-ar fi produs oricine, imediat. Mi-au recomandat să-mi schimb şi numele, în ideea că aşa voi fi mai comercial. Îmi propuneau să mă lanseze cu “numele de scenă” “Cili”, “Ciupi”, sau ceva de genul ăsta. Alţii îmi propuneau să-mi cumpere piesa, “Iubi” şi să o cânte altcineva, de fapt, să o mimeze altcineva. Voiau să-mi dea două sute de dolari pe piesă, iar eu le-am cerut cinci sute. Aş fi vândut-o, pentru că pe vremea aia muream de foame. Dar am şi au preţul meu. Ca fiecare. Doar că preţul meu nu e de înţeles pentru proşti. Poate că unii se gândesc acum că a fost uşor…. Aia de la casa de muzică ştiau că mi-e greu şi au zis că mă prind. Dar nu ne-am înţeles. Doamne ajută că nu m-am schimbat! Nici radiourile nu au fost atunci prea prietenoase pe vremea aceea. Spuneau că nu e momentul. Piaţa muzicală era atunci destul de haotică. Acum s-a mai aşzeat, în primul rând datorită consumatorilor de muzică, a cumpărătorilor. Eu am primit discuri de aur şi de platină pentru vânzări. Cred că oamenii s-au săturat de forme fără fond, măcar din punct de vedere muzical. Dacă un album aşa cum este “Iubi” a fost cerut insistent de piaţă, înseamnă că are într-adevăr un interior cu substanţă.


Aventurile pĂnă la reeditarea lui?

După un an de la lansarea pe piaţă cu Soft Records am cumpărat drepturile pentru acest album. Casa de discuri îmi dăduse patru milioane într-un an ca procent din vânzări şi mă gândeam că nu e bine deloc. Albumul ăsta însemna foarte mult pentru mine. Când l-am lansat n-am pus nici un fel de condiţie, pur şi simplu treabuia să-l pun pe piaţă, chiar dacă asta a însemnat să semnez un contractul cu şase la sută din vânzări şi să plătesc eu cam tot, inclusiv tipografia. După un an de zile m-am împrumutat de la prieteni, o mie de dolari, am cumpărat drepturile, apoi am stat cu masterul într-o cutie neagră aici, în casă, vreo cinci ani, pĂnă cĂnd am reuşit să-l reeditez. La rugămintea Dlui Moraru, de la Roton, care mi-a spus că Audia A6 şi-a făcut o “lifting” şi că i se pare corect să-mi schimb maşina. Între timp, muzica a devenit pentru mine o afacere extrem de profitabilă şi la vedere.


Schimbări de semnalat?

Albumul este identic cu cel din 2001, pentru că am vrut să păstrez tot parfumul anilor respectivi, care înseamnă pentru mine multă emoţie, multă nesiguranţă, multe vise, tot felul de prostii din astea care n-au nicio legătură cu lumea lor reală. Doar cu lumea mea. Până şi grafica noului album e identică. Singura modificare este reorchestrarea piesei “Chiar dacă”, care are şi un nou videoclip. Am refăcut piesa cu Prosonic Strings Orchestra, orchestra producătorului meu muzical Raymond Vancu, omul care a lucrat şi cu Francis Ford Coppola pentru coloana sonoară a filmului “Tinereţe fără Tinereţe”. Videoclipul este o animaţie 3D şi 2D, combinate cu filmări reale. Este o poveste despre fericire şi despre acel echilibru pe care, dacă-l întâlneşti devreme şi ai norocul să-l recunoşti în timp ce ţi se întâmplă, vei încerca mereu, de-a lungul vieţii, să-l regăseşti. Norocoşii fac din asta un reper, pentru toată viaţa. E vorba de echilibrul pierdut din prea puţină înţelepciune şi prea mult avânt copilăresc. E vorba de aroganţă tinereţii.
PROVOCARE

„Îmi vând castelul ca să ajut guvernul“

Iar acum… îţi vinzi castelul… Îmi vând castelul. Nici nu ştiu care este castelul meu, de fapt. Probabil tot ce sunt eu. Îl vând, fac o licitaţie, iar cu banii voi sprijini guvernul. Vreau să-i ajut să-mi plătească drepturile de autor furate o dată cu piesa zece. Deja s-au găsit cumpărători. Macheta castelului meu este expusă la Plazza Miliatari, unde poate fi văzută şi de dl. Gheorghe Lazăr, director al Curţii de Conturi din România, şi de dl. Ionel Ştefan, consilier din partea PNL în Curtea de Conturi, cei doi domni care au ajutat Ministerul Culturii să-mi fure drepturile de autor asupra piesei “Zece”, muşamalizând furturile ce se întâmplă în MCC.

vineri, 21 martie 2008

SALVATI-L PE MATEI!


Ce se intampla cand o mama afla ca unicul ei motiv de a trai, copilul sau, are cancer?

Ce simt niste parinti atunci cand ingerul primit de Sus traieste clipe cumplinte la numai 2 ani de viata?

Prea putini dintre noi stim raspunsul la aceste intrebari!


Iunie 2005
Matei s-a nascut pe 13 Iunie 2005, atunci cand parintii Luminita si Cezar isi doreau cu ardoare acest “DAR AL LUI DUMNEZEU” (pentru ca in traducere, Matei inseamna darul divin).
Martie 2008
In urma cu 2 saptamani, lui Matei, un copil fericit si zglobiu, i se face rau. Este dus de catre parinti la Spitalul Judetean Constanta. La o prima investigatie se presupune ca starea lui este cauzata de medicatia contra parazitilor intestinali, administrata anterior. Dupa o saptamana de internare la Constanta si fara nici un diagnostic, parintii lui Matei se hotarasc sa plece la Spitalul Marie Currie din Capitala. Medicii de aici stabilesc si diagnosticul: NEUROBLASTOM TORACIC CU METASTAZE OSOASE! Socul este mult prea mare pentru parintii micutului: in traducere, aceasta sintagma medicala inseamna o TUMOARE LA NIVELUL CUTIEI TORACICE.
Refuzul
Parintii refuza sa accepte cruda sentinta. Vor si o opinie din strainatate. Aleg Franta. Au aflat ca acolo este cel mai bun spital specializat pe aceasta problema medicala. Astfel, contacteaza Institutul “Goustave Roussy”.
Alternativa
Doctorii specialisti din cadrul clinicii franceze raspund familiei micutului Matei, oferindu-i sanse de supravietuire de peste 50% dupa interventia chirurgicala.
Asteptarea
Pana miercuri, 19.03.2008, parintii lui Matei vor afla diagnosticul final si data operatiei. Matei are nevoie de o operatie de transplant dublu de maduva.
Aceasta operatie va fi realizata numai daca VOI OAMENI cu SUFLET ne veti ajuta sa strangem banii. El are nevoie de peste 135.000 euro din cei aproape 200.000 necesari la inceput.
Ceea ce traieste Matei acum nu se poate numi copilarie. Insa cu bunavointa si daruirea voastra, a oamenilor cu suflet, situatia se poate schimba.
Timpul insa trece, iar Matei nu il mai are la dispozitie. Impreuna putem face ca viata lui sa reintre pe fagasul normal. Impreuna putem ajuta o familie sa aiba in continuare bucuria neasemuita de a fi PARINTI, de a li se spune “mami” si “tati”!


SALVATI-L PE MATEI!

CONT EURO: RO36BRDE410SV06575694100

CONT RON: RO62BRDE410SV06576144100

conturile sunt deschise la BRD Bucuresti - Agentia Gorjului, titular de cont Nicorici Cezar Cristian

joi, 20 martie 2008

Alegem până culegem




Eu recunosc: de foarte multe ori fac alegeri greşite. Şi asta nu pentru că nu-mi dau seama de consecinţe, ci pentru că mă ameţesc prea tare în detalii.

Însă, după ce criterii alegem noi, ca popor? De-a lungul timpului, românii au făcut atât de multe alegeri care, ulterior, s-au dovedit a fi eronate, încât nu ştiu cum mai putem crede în noi, ca entitate. Luăm toţi românii ca fiind unul singur şi încercăm să luăm o decizie. Bâââââz! Răspuns greşit! Parcă ne vedem la vreun concurs de la televizor. Eliminat! Eşti cea mai slabă verigă!
Şi, din păcate, şi când vine vorba de o simplă joacă, facem la fel. Alegem nealesul. Un exemplu concret: un concurs pe un site. Internauţii sunt puşi să aleagă un primar virtual. După ce, câteva zile bune la rând, conducea detaşat unul dintre candidaţi, venit cu proiecte bune, la spartul târgului a ieşit învingător un altul. Nu contează cine, de ce sau cum. Nu mai contează nici măcar faptul că, dintre cei cinci candidaţi de pe blog, numai vreo doi şi-au luat în serios candidatura. Astea-s detalii...
Însă, exact ca şi la alegerile locale, şi în cazul ăsta au contat mai mult relaţiile, cunoştinţele, felul în care ştii să te faci cunoscut maselor, cum ştii să îţi faci reclamă... şi aşa mai departe. Poate că politica este ca o femeie uşoară, însă trebuie să recunoaştem că a noastră este şi bolnavă.
Poate că din cauza asta nu mai mergem la vot. Te simţi ca şi cum te-ai duce pe Centură... dar poate că nici asta nu contează foarte mult.
Vorbeam cu un politician despre felul în care se fac alegerile în alte ţări. Sau, mai exact, despre modul în care un candidat îşi face campanie electorală. În mijlocul oamenilor. Politica noastră, pe lângă faptul că este facilă, ca o femeie uşoară, mai este şi televizată. Iar emisiunile de profil mi se par ca programe ale canalelor XXX. Nu vi se pare?
Murdărie pe care alegem să o credem curăţenia întruchipată, minciuni pe care le luăm de bune, promisiuni pe care ştim că nu le vom vedea concretizate, dar cu care ne încântăm... este vina lor că ne vând „marfă“ de proastă calitate sau a noastră, că acceptăm? Putem noi să aruncăm culpa în cârca unuia anume? Mă tot gândesc şi nu găsesc niciun răspuns. Pentru un popor care a dat multe valori universale suntem ai dracului de creduli.
Sau poate ar trebui să le dăm crezare Paraziţilor: „nu e vina mea, e vina naturii“...

marți, 18 martie 2008

De ce ti-e frica, nu scapi

Duminica seara am calcat pentru prima data, în... interes personal, pragul Urgentei din Judeteanul constantean. Nu mai fusesem pe acolo decât în cautare de materiale si am fost întotdeauna de-a dreptul terifiata de gândul ca as putea ajunge din alte motive. Însa, cum se spune în popor... de ce ti-e frica, nu scapi.
Dupa cum ziceam, durerea nu ma mai lasa si am luat calea Urgentei. Ajung în fata cabinetului, astept ce astept si sunt primita înauntru. O doamna cu ochelarii pe nas ma întreaba „suav“: „ce s-a întâmplat?“. „Ma doare forte tare urechea“, îi raspund eu. „Pai cum, la ora asta? Este 3 dimineata!“. Nu stiam ce sa fac... sa plâng de durere sau sa râd din cauza situatiei stupide. Fara prea multe întrebari, m-a trimis la etajul 6. Îmi zice liftiera: „la stânga“. Iar eu i-am urmat sfatul.
Când, ce vad? Ginecologie. Aoleu! zic. M-au trimis unde chiar n-am nevoie. Ma uit mai bine si încerc sa-mi revin din buimaceala si vad un anunt lipit de-o usa: „pentru urgente ORL, sunati la sonerie“. Îmi si imaginam o scena ca-n „Caldura mare“ a lui Caragiale: „Doctoru-i acasa? Da, dar mi-a poruncit sa spui, daca l-o cauta cineva, c-a plecat la tara“. Medicul meu era „acasa“. Mi-a dat tratament, dupa ce m-a consultat, si a spus un „da“ scurt. Durerea mi-a trecut, însa am ramas cu o imagine pe care nu o voi putea uita usor: colosul ce sta sa cada este aproape pustiu noaptea. Linistea mormântala te sperie, iar la Urgenta, mai poti vedea dormind, pe holuri, oameni care n-au un acoperis deasupra capului.

duminică, 16 martie 2008

Tăiaţi copaci după pohta ce-o pohtiţi!


De multe ori asişti, fără să vrei, la faze demne de cascadorii râsului. Uite aşa mi s-a întâmplat mie ieri, când stăteam pe holurile Gărzii de Mediu.

Un domn trecut bine de vârsta a doua venise să se plângă că la el în sat se taie copacii şi că nimeni nu ia măsuri împotriva acestui fapt. Că nu este normal, că de ce se permite aşa ceva... ce era la gura omului nici nu vă pot descrie. Purta o discuţie aprinsă cu Vasile Petro, cel care a fost comisarul-şef al instituţiei, însă nimeni nu ştie ce hram mai poartă acum.
Din vorbă-n vorbă, a ajuns Petro la o concluzie şi i-a răspuns nemulţumitului nostru foarte simplu: „nu avem nicio lege care să interzică tăierea copacilor. Nu avem ce face, pur şi simplu. Dacă vă duceţi acum să tăiaţi câţi pomi vreţi, nu avem ce să vă facem, cum să vă pedepsim“. A, da? Serios? Cu alte cuvinte, haideţi să defrişăm, că o să ne pupe Garda de Mediu pe frunte, părinteşte, şi o să ne felicite pentru fapta pe care am comis-o. Super şmecherie!
Acum îmi explic eu de ce se construieşte atât pe spaţiul verde, zilele astea. Şi de ce nu se face nimic în privinţa asta. S-a întâmplat ca, tot ieri, să vorbesc cu locatarele unui bloc, în faţa căruia se construieşte o clădire impunătoare. Îmi povesteau, cu lacrimi în ochi, cum li s-au tăiat câţiva pomişori din faţa blocului, dar şi tufele de trandafiri, pentru a se ridica zidurile de beton. Şi nu li se părea normal ca să nu fie găsit un vinovat pentru asta.
Cine să mai înţeleagă şi autorităţile? Revenind la musiu Petro, acesta a aruncat niţel mâţa în curtea Direcţiei Silvice, care cică ar trebui să ia măsuri. Şi bag eu mâna în foc că şi Direcţia ar da vina pe altcineva şi tot aşa. Că doar, na, de ce să fim noi responsabili? Chiar nu avem motive, nu?
Şi poate că domn’ fost comisar nu minte. Poate chiar nu există o prevedere legislativă care să taie mâna celui care îndrăzneşte să omoare un copac. Pentru că, la noi, genocidul copacilor este cea mai des întâlnită crimă. Ei nu plâng, nu se vaită, nu le curge sânge dacă le tăiem o rămurică... nu există nicio urmă fizică a faptei noastre abominabile. Decât un spaţiu gol. Şi, de cele mai multe ori, se pare că scopul scuză mijloacele. „Nu mai avem loc în oraşul ăsta! Nu mai putem respira, nu mai avem cum să ne facem o casă“, spun din ce în ce mai multe voci.
Să vă explic ceva: respiraţi din cauza copacilor. Tăiaţi arborii, vă mai tăiaţi câte o bucăţică dintr-un plămân. Oricum, în câţiva ani, constănţenii or să se oxigeneze artificial. Dar vom avea betoane să ne punem şi în cap.

after you...




îmi spunea cineva aseară că un bărbat fără femeie este ca o navă fără comandant: în derivă. mi-a mai explicat că viaţa trebuie trăită frumos, că ar trebui să învăţăm să fim mai buni şi să trecem multe cu vederea într-o relaţie. evident, mai în vârstă şi mai experimentat decât mine, interlocutorul meu mi-a povestit istoria amorului său, cu mama copiilor săi. totul ţine din vremea liceului şi greutăţile nu i-au ocolit niciodată. "dar noi am ştiut, Corina, să apreciem orice lucru frumos. vezi boshetul ăla? dacă înflorea o mică floricică în el, ne opream şi o admiram. pentru noi, nu pentru altceva. voi nu mai ştiţi să trăiţi ca noi...". stai şi te gândeşti cam ce vrei de la viaţă. eu poate că am ajuns la o înţelegere cu mine... nu vreau aventură, nu vreau nelinişti, vreau, după o lungă perioadă, normalitate. şi tocmai dorinţa asta mă dă peste cap...
câteodată te trezeşti că nu ştii cine eşti, ce vrei de la viaţă şi încotro ar trebui să te îndrepţi. doare, parcă fizic, parcă te-ai rupe din rădăcini şi te-ai trezi într-o lume rece, fără nimeni şi nimic. însă, varianta cea mai urâtă la toată povestea asta este atunci când simţi că te sfâşii în două bucăţi, nu tocmai egale. ironia de care a dat mereu dovadă soarta a fost mereu surprinzătoare însă, încet, m-am obişnut. cel puţin pe de-o parte. nu pot spune că nu mă mai şochează anumite lucruri care mi se întâmplă şi se dovedesc dintre cele mai ironice. nu ştiu cine sau de ce preferă să-şi bată puţin joc de noi şi, atunci când se limpezesc apele să le tulbure mult mai tare decât erau ele iniţial. aşa mi se întâmplă şi mie acum. pe anumite planuri totul este excelent însă, ironia a lovit din nou ;) intr-o secunda parcă, s-au schimbat toate coordonatele problemei. şi nu în bine. cel puţin nu pentru liniştea mea. şi, mai grav este că, în ciuda aiurelii create, chiar dacă multe situaţii sunt ciudate şi nu prea înţeleg eu acum ce se întâmplă, schimbarea asta a început să-mi placă... cu toate cele zece întâmplări ciudate şi o minune, cu pictorii miraţi, cu cele zece zile absurde... şi cu cele zece vieţi... cu toate că eu mi-aş dori să fie 11... stele, lacrimi înnodate, lumina de la ele, castele...ape... cerul...şapte zâne, licurici, speranţe-n noapte, piticii din poveste, nouă magi...comorile din suflet... pentru tine toate...







...

vineri, 14 martie 2008

Republica streaptease-ului

Iorgulescu, mai-marele culturii, a stat bine şi s-a gândit că nu ar fi rău să dea cinematografele Consiliilor locale. Foarte bun!

Iniţiativa nu este nouă. Acum vreun an, unul dintre cele mai mari cinematografe din ţară, Republica din Cluj, i-a fost oferit pe tavă democrat-liberalului Emil Boc. Şi el, „nerecunoscătorul“, l-a refuzat. Şi pe bună dreptate. Plimbate de la RomâniaFilm la Centrul Naţional al Cinematografiei şi retur, sălile nu au încă un statut foarte clar.
Ba, mai mult, după ce au fost mătrăşite prin închirierea din 2004, acum vor fi privatizate, după ce RADEF va deveni societate comercială. Cu alte cuvinte, ne vindem până şi sălile de cinema. Că doar este mai uşor, după cum îmi spunea cineva, „să-ţi iei o plasmă, un DVD player şi să mai dai un stop, dacă ţi se face poftă de cafea“. Perspectiva este una demnă de luat în seamă. Însă, dedesubturile afacerii sunt altele.
Comuniştii n-au fost proşti. Majoritatea sălilor sunt construite în zone centrale, cu „vad“. Aşa că, în zilele noastre, locurile respective au devenit „aur“ pentru investitorii în imobiliare. Mai mult decât atât, dacă vorbim stric de cazurile de la noi din oraş, sălile au fost lăsate în paragină sau folosite la maximum. Republica este distrusă, Studioul este funcţional, dar cine să se ducă acolo? Iar la Dacia s-a... dorit un club.
Oricum, revenind la problema cu sălile care vor fi date Consiliilor locale, cred că edilului Mazăre i-ar conveni de minune situaţia. Există două variante: ori şi-ar face imaginea gigea şi ar aduce Republica la viaţă, ori s-ar confirma un zvon care mi-a ajuns mie la urechi acum vreun an şi ceva. Pe atunci, cineva îmi spunea că membri ai lumii interlope vor să facă acolo un club de streaptease. Apoi, de-a lungul timpului, bârfa mi-a fost oarecum confirmată...
Nu mă mai gândesc la varianta cea mai bună sau la cea reală. Nu-mi mai vine să cred nici ceea ce mi se spune de aproape doi ani... că se va renova Republica, că se va face nuş ce fel de centru cultural acolo, că nu va ajunge pe mâna interlopilor, că este o prioritate a RADEF. Nimeni nu are priorităţi d-astea. Prioritatea fiecăruia este propria persoană.
Vom aştepta şi vom vedea. Din păcate, experienţa m-a învăţat că zvonurile pe care le ştie toată lumea se confirmă, într-un final. Aşa că... ne vedem la streaptease!

miercuri, 12 martie 2008

„Fetiţele“ au sărbătorit 8 Martie





Dacă, în mod normal, ne aşteptăm ca de 8 Martie să întâlnim peste tot femei puse pe distracţie, iată că oraşul nostru ne oferă surprize: la graniţa dintre Constanţa „nouă“ şi cea „veche“, în apropierea restaurantului Cin-Cin, minorităţile sexuale au sărbătorit şi ele Ziua Femeii.

Imaginea obscură pe care ţi-o oferă clubul Soul, binecunoscut pentru clientela cu înclinaţii sexuale mai... speciale, este foarte repede trecută cu vederea din cauza curiozităţii. Pentru că poveştile sunt multe, însă, până nu vezi cu ochii tăi, nu poţi crede. La intrare, un domn drăguţ, cu gesturi feminine, te invită să iei loc la o masă. Barul este plin? Îţi face loc lângă alţi clienţi. Că doar petrecerea este în toi, este Ziua Femeii. Ospătarul plinuţ, bălai şi cu părul prins în coadă parcă întregeşte imaginea preconcepută cu care ai ajuns acolo. Cu o voce suavă te interoghează cu privire la ce ai dori să consumi. Schimbă scrumierele des, aduce gheaţă dacă îl rogi, nimic nu pare să-l disturbe din activitatea lui, nici măcar aglomeraţia.

„Hai, regia, cu machiajul!“

Puţin după miezul nopţii, locul a fost luminat de o prezenţă supra-machiată: „vestitul“ travestit Katanga, membru/ă al/a trupei Soul, singura formaţie de gen din Constanţa. „Hai, fetele, că este ziua noastră“, a răcnit la microfon bărbatul-femeie. Îmbrăcat în port popular, travestitul a început programul artistic cu celebra melodie „Mama mea e florăreasă“. „Haideţi, faceţi loc, faceţi un culoar lung şi gros! După spectacol vă invit la baie să vă scărpinaţi la...“, şi-a început show-ul Katanga, care repeta înaintea fiecărei piese: „hai, regia, cu machiajul!“. Glume de... profil.

Naomi, prezenţă discretă

După prima piesă a ajuns el/ea la o concluzie: „ăştia se uită la mine ca la urs!“. I-a îndemnat pe domnii prezenţi să le bage bani în sutien, pentru prestaţie, ca să îşi schimbe silicoanele, ca Naomi, celebrul travestit din Capitală. Şi, pentru că tot veni vorba de „celebra“ Naomi, trebuie să spunem că şi aceasta s-a distrat în clubul Soul de Ziua Femeii. Prezenţă destul de discretă, cel puţin imediat după sosire, Naomi a stat cuminte în banca ei şi şi-a lăsat... colegele să-şi facă treaba.

„Zeiţul“ frumuseţii

După câteva melodii populare interpretate, Katanga i-a lăsat locul pe scena improvizată colegei sale de trupă, „zeiţa frumuseţii“, Daisy. Aceasta a continuat cântările populare iar, la un moment dat, a încins şi mai tare publicul pus pe dănţuit, prin introducerea în programul artistic a celebrei melodii „Dar-ar naiba în tine, dragoste“, a Ilenei Sărăroiu. Şi, se pare că mai toată lumea de acolo avea ce avea cu dragostea, pentru că toţi cântau cu mult patos, împreună cu... „zeitatea“ lor, Daisy. Apoi, a venit rândul travestitului Katanga să revină pe scenă. „Trandaaaafir de la Moldova... eu sug... tu baţi toba“, a completat Katanga în stilu-i caracteristic celebrele versuri. Iar când a ajuns la „trandafir din Dorohoi, să ne iubim amândoi, măi!“, s-a postat ţanţoş(ă) în poala unui tip din public, mândru nevoie mare din cauza incidentului... fericit.

„Să mori din dragoste rănit/ă“

Hit-ul serii a fost, fără doar şi poate, piesa Angelei Similea, „Să mori din dragoste rănită“. Şi atunci, petrecăreţii, care deja nu se mai puteau abţine de la pipăieli şi alte drăgălăşenii ca între îndrăgostiţi, au simţit fiorul artistic şi au început, în cor, să interpreteze melodia. Însă, este cel puţin bizar să vezi un individ, tip macho, bruneţel, cu o tentă hispanică, înţolit cu pantaloni mulaţi şi un maiou negru foarte strâmt, răcnind cât îl ţineau puterile: „să moooori diiin dragosteeee răniiiităăăăă!“. O fi suferit... săraca! Una peste alta, petrecerea de Ziua Femeii din clubul Soul a fost una reuşită. Iar faptul că se distrau printre indivizi cu alte înclinaţii sexuale decât ei nu a părut să-i deranjeze pe heterosexuali. Poate că şi românul învaţă să treacă peste prejudecăţi şi să accepte ceea ce este altfel.

Plăceri... interzise(?!)

La prima vedere, nimic nu pare ieşit din comun în clubul Soul, însă proporţia bărbaţi - femei este covârşitoare: aproximativ 90% dintre petrecăreţi sunt de sex masculin. Sau cel puţin aşa susţin certificatul de naştere şi buletinul. Apoi, după o melodie din anii 90 şi trei manele, atmosfera se încinge. În orice club care se... respectă vezi fetele dându-se în spectacol cu dansuri incendiare, executate pe lângă partenerii lor stabili sau de o noapte. Însă niciodată nu te aştepţi ca un reprezentant al sexului tare să ofere un show de acest gen. Iar clubul Soul oferă mari surprize. Un tânăr înfierbântat s-a urcat pe băncuţă în faţa prietenei sale şi a început foarte liniştit să mimeze o partidă de sex oral. Tânăra prezenţă blondă i-a intrat în joc, ceea ce l-a inspirat şi mai tare pe dansatorul nostru. Show-ul a durat câteva minute bune, timp în care asistenţa se întreba dacă participă la un spectacol erotic sau la o joacă de copii. Şi asta până când administratorul clubului a pus piciorul în prag şi le-a spus să înceteze, pentru că ceea ce fac nu este frumos. Cu toate acestea, săruturile „sărbătoriţilor“ din acea seară au fost permise, fără nici un fel de problemă. Atingeri ascunse, priviri lascive, dansuri languroase... toate învăluite într-o aură de mister. Însă, în ciuda ideii că în acel loc toate sunt permise, se pare că lucrurile nu stau chiar aşa. „Nu aveţi voie să faceţi poze aici!“, a tunat la un moment dat bărbatul care ne făcuse rost de locuri la masă. „Dar de ce?“, urmează, firesc, întrebarea mea. „Pentru că nu este voie!“. Apoi, îmi aduc aminte că la intrare trona un afiş: „Avem dreptul de a ne selecta clientela“. Amuzată, mi-am pus o întrebare: oare după ce criterii se face selecţia? http://www.bzc.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=542&Itemid=77








Graniţa dintre normal şi anormal

Cine stabileşte ce-i normal şi ce nu-i? Cine ne impune normele de moralitate, de conduită? Cine ne spune ce este bine şi ce nu, în existenţa noastră terestră? Există un singur răspuns: regulile impuse fie de religie, fie de societate, fie de bunul-simţ al fiecăruia dintre noi. Şi, de cele mai multe ori, toate criteriile se întrepătrund.

La un moment dat, un profesor din facultate ne spunea cum că toate regulile impuse de religie, cum ar fi cele zece porunci, postul (la creştini), interdicţia de a mânca porc şi circumcizia (la musulmani) sunt nişte reguli elementare de moralitate şi igienă, pe care oamenii trebuie să le urmeze pentru a se păstra în parametri normali, din punct de vedere fizic şi psihic.


Poate că era proful nostru Toma necredinciosul, însă toate spusele sale au avut sens. Dar, dintr-un pudism dus la extremă, tot ceea ce nu facem noi nu este în regulă. Noi suntem perfecţi, noi facem cel mai bine, ceea ce fac alţii este anormal.
Cei care sunt diferiţi de noi intră la capitolul „nu bun“. Nu încercăm să ne explicăm, nici măcar să înţelegem. Pur şi simplu respingem. Poate, peste zeci de ani, noi vom fi priviţi ca fiind anormali. Atunci să vezi distracţie!

sâmbătă, 8 martie 2008

Femei, femei...

„... e plină lumea de nebune, cine v-a adus pe lume, cine oare v-a făcut?“. Oare o avea dreptate Mărgineanu sau este doar părerea unui misogin?

Nu aş vrea să scriu ceva banal de 8 Martie. Urările cred că le ştie toată lumea şi, mai ales, cadoul meu nu ar fi prea gustat de doamne din moment ce nu miroase, nu străluceşte şi nu poate fi îmbrăcat. Cred că, dacă am fi măcar sincere cu noi pentru o secundă, am recunoaşte că tot ce ţine de modă şi de „material“ ne interesează mai mult decât chestiile „imateriale“. Cel puţin în zilele care ne sunt dedicate.
Aş vrea ca de data asta să îi scutim pe bărbaţi să ne arate zâmbetele lor ipocrite, chinuite, de expresia disperată din ochii lor: „Oare cine m-a năpăstuit pe mine cu femeia asta?“.
Evident, nu trebuie să blamăm sărbătorile de la început de primăvară. Sunt bune şi ele. Însă, haideţi să o spunem p-aia dreaptă: la noi, întotdeauna, interesul poartă fesul. Iar bărbaţii nu ne vor face, obligaţi de împrejurări un cadou din toată inimioara lor, ci numai pentru că „aşa trebuie“. Aş prefera, totuşi, să primesc o floare din dragoste pură, fără nici un motiv, decât o duzină de roze date din îndatorire.
Şi, mi-aş mai dori ca măcar de data asta, o dată-ntr-un an să îi mai lăsăm în pace pe cei de lângă noi. Să recunoaştem că, de cele mai multe ori suntem isterice fără motiv. Şi, să le explicăm faptul că asta este natura noastră. Şi că, dacă n-am fi isterice, n-am fi femei.
Că ne alintăm pentru că ne stă bine şi ne ducem la cumpărături pentru a ne trece supărările. Că ne uităm urât la ei şi, de cele mai multe ori, le spunem scurt: „n-am nimic“. Asta până pritocim noi bine problema şi răbufnim: ţipăm, urlăm, plângem... apoi ne trece şi vrem să fim pupate.
Ar mai trebui să le spunem că avem nevoie să ieşim cu fetele şi să nu fim bătute la cap prea mult. Nu de alta, dar ăla este privilegiul nostru. Nouă chiar ne place să cicălim omul. Dar şi asta tot din natura noastră face parte.
Însă, pe lângă toate relele, ştim să ne purtăm de grijă singure, chiar dacă lăsăm impresia că suntem neajutorate. Să vă spun un secret: vă minţim că nu suntem în stare numai pentru a vă lăsa să vă arătaţi masculinitatea. Ne place să vă tratăm ca pe nişte copii, iar apoi vă reproşăm că sunteţi imaturi.
Trecem prea uşor de la râs la plâns şi asta vă scoate din minţi.
Cu toate astea nu aţi putea trăi fără noi. Şi poate că „simbioza“ asta este cel mai frumos cadou de Ziua Femeii.

vineri, 7 martie 2008

„Vrem românce!“

Cam asta spun mai toti cei plecati pe tarâmuri straine, obligati de împrejurari sa-si duca traiul alaturi de femei din tarile care i-au adoptat. Înstrainarea de familie, de plaiurile natale, de limba materna si de toate obiceiurile reuseste sa îi faca sa spuna ca româncele sunt idealul feminin. Nu ca-s ele prea bune, prea frumoase sau prea gospodine, însa, faptul ca pot alinta pe cineva în româna devine un factor important.
Mereu gândim ca ce-i din strainatate este, în mod automat, bun. Multi români au ales pribegia si s-au gândit sa se îndestuleze pe cine stie ce tarâmuri mai mult sau mai îndepartate de România. Însa, când vine vorba de iubire, tot dupa tara natala tânjeste inimioara masculilor. „Vreau ca mama copiilor mei sa fie românca, nu mai vreau sa iubesc în alta limba! Vreau sa-mi înteleaga glumele spuse în româna si sa o pot alinta în limba mea. Nu pot sa traduc vorbele de dragoste“, îmi spunea cineva mai deunazi.




Ce dovada mai mare de dragoste vreti, dragelor? Ce cadou mai frumos de Ziua Femeii decât aprecierea barbatilor vostri? Cautam reprezentanti ai sexului tare în tari straine, pentru a ne asigura un trai decent, dar nu ne gândim ca românasii nostri chiar ne vor.Zicem despre ei ca sunt badarani si ca nu stiu sa se poarte cu noi, dar niciodata nu le vedem si partile bune.
Bucurati-va, românii vor românce! -=
http://www.bzc.ro/ =-

Adormit "forever"


-- Acum cateva seri, Mircea Badea facea un comentariu: "Ma intreb cum un baiat asa de mare a putut intra intr-o masina. Mare si ea. Si a mai si adormit la volan".Cred ca v-ati dat seama, vorbea despre presedintele Consiliului Judetean Constanta, Nicusor Constantinescu. In loc sa il cunoasca lumea ca pe un mare conducator de mare judet, Nicusor al nostru este stiut drept un cal breaz. Nimeni nu mai tine cont de ce face el pentru judetul Constanta, de lupta sa politica sau de faptul ca este considerat "eminenta cenusie" din spatele primarului Radu Mazare. Niciunul dintre noi nu ne mai gandim la el ca la cel care se agita pentru baietii de la HCM si se bucura pentru ei atunci cand castiga. Nici o treaba. Toti il stim drept cel care a adormit, a sforait si a visat frumos in intersectie.

Un prieten dintr-un alt colt al tarii ma intreba in urma cu vreo saptamana daca in plimbarile mele cu scop jurnalistic l-am cunoscut pe "ala care a adormit beat la volan, in plina intersectie, in centrul Constantei". A intrat Nicusorul nostru in memoria colectiva a neamului ca "adormitul de la semafor". Si atat.

Credeti ca istoria il va retine altfel decat "Nicusor Daniel Constantinescu, fost presedinte al CJC Constanta si al Handbal Club Municipal, a avut ca principala activitate adormitul in masina, noaptea, la intersectie". Ce haios ar fi sa gasim asa ceva, peste 10-15 ani, pe Wikipedia! Nu v-ar face placere?

Oricum, daca stam bine sa ne gandim, cam asta este situatia generala a politicienilor "de top" de p-aici. Mazare este cunoscut pentru femei, masini, ceasuri, curse de formula 1 pe lacul Siutghiol, plimbari la DNA si certuri cu Sulfina Barbu.

Pe de cealalta parte, prietenul sau cel mai bun, Nicusor, a adormit la intersectie, a creat zvonuri cum ca s-ar fi batut cu cineva la o intalnire de taina si de noapte a CJC, se isterizeaza la meciurile de handbal si se uda, cu apa din piscina, Inspectoratul Scolar Judetean, care-i este vecin.

Halal politichie, domnilor! Ne miram ca suntem luati la misto de toti ceilalti. Ca investitorii nu se prea avanta in zona asta inchisa ermetic, in care nu au acces decat cei care au binecuvantarea cuplului Radu - Nicusor si al suitei lor.

Si, revenind la Mircea Badea, poate ca mirarea sa nu a fost formulata aiurea. Pur si simplu a ironizat "un baiat mare, care a intrat intr-o masina mare si ea. Dar oare cum a intrat baiatul in masina, chiar daca si ea era mare?". de fapt, l-a luat la misto pe adormitul "forever".

luni, 3 martie 2008

Radu Mazăre: „Năstase are o problemă de imagine“




Ioana LupeaMircea Marian Luni, 03 Martie 2008







Radu Mazăre crede că fostul premier Adrian Năstase nu a fost suficient de bătăios în a se apăra de acuzaţiile de corupţie, pe care le consideră nefondate. Primarul Constanţei crede că nu e bine pentru PSD să fie condus de doi lideri puternici, Geoană şi Năstase. Mazăre se consideră hărţuit de Traian Băsescu şi imbatabil în competiţia pentru primăria Constanţei.
Mircea Marian: De ce aţi votat împotriva lui Adrian Năstase la ultimul Consiliu Naţional? Radu Mazăre: E caraghios ce i se întâmplă lui Năstase. Băsescu l-a acuzat că fugea cu milioanele în geamantan şi l-a anchetat trei ani pentru trei termopane. E caraghios.
M.M.: Dar nu l-aţi votat. Din păcate, nu şi-a gestionat bine problema asta a acuzaţiilor nefondate de corupţie. Unul dintre motive este acesta, că n-a fost suficient de bătăios în a-şi apăra imaginea. A doua: eu nu cred că este bine ca, până la un congres, să existe doi lideri puternici în vârful partidului.
Ioana Lupea: Nu şi-a apărat imaginea bine pentru că nu a făcut ca dumneavoastră? Dacă vreţi, pentru că nu a făcut ca mine. Adică, n-a demonstrat că este nedrept ce i se întâmplă din ordinul lui Băsescu.
I.L.: Dar a făcut-o. Credeţi că are o problemă de imagine?Este o chestiune de imagine. Sper să şi-o repare.
M.M.: Nu cumva îi purtaţi pică lui Adrian Năstase pentru că a spus că nu vă pricepeţi la politică, ci la contrabandă? Nu sunt ranchiunos. Şi să ştiţi că fratele meu, Alexandru, deputat, l-a votat pe Năstase. M-am certat cu el şi mi-a spus că este singurul din partid care are un discurs virulent anti- Băsescu.
I.L.: Credeţi că partidul ar trebui să se poziţioneze anti-Băsescu? După părerea mea, Băsescu nu a făcut în ţara asta decât circ şi nu a construit nimic. După cât m-au hăituit procurorii, mie nu mai mi-e frică nici de Băsescu, nici de maică-sa, nici de fiică-sa.
M.M.: O cunoaşteţi pe Elena Băsescu? Nu o cunosc, dar mi-ar fi făcut plăcere.
M.M.: Aşa cum arată partidul acum, veţi câştiga alegerile? Cred că nu am avut o prestaţie viguroasă cum ar fi trebuit să aibă un partid de opoziţie, cred că trebuia să taxeze o sumedenie de lucruri. De exemplu, baronul asfaltului Căşuneanu, care şi-a luat Buick de un milion şi câteva sute de mii de euro. Eu, dacă eram şeful partidului, ieşeam să arăt populaţiei lucrul acesta.
I.L.: Este baronul tuturor. Euroconstruct şi Golden Blitz şi-au crescut cifra de afaceri de 800 de ori. Dacă eram şef al partidului de opoziţie taxam zilnic lucrurile astea.
I.L.: Aţi iniţiat suspendarea preşedintelui Băsescu şi aţi văzut ce s-a întâmplat. Nu a fost suficient explicat. Aici trebuie să fii foarte clar şi concis. Băsescu ştie să o facă, numai că nu construieşte. În trei ani, n-am văzut un lucru pus cap la cap.
I.L.: Acum, că Geoană îl are alături pe Năstase, vor merge lucrurile mai bine în partid? Părerea mea sinceră? Cred că şi la nivelul ziariştilor va începe să se pună întrebarea care se va termina la congres: eşti cu Geoană sau cu Năstase?
M.M.: Şi nu este o întrebare firească? Nu neapărat. Românii sunt foarte conflictuali, iar presa exploatează lucrul acesta.
M.M.: În cazul Corlăţean, pe care l-aţi făcut fătălău plângăcios, nu credeţi că aţi exagerat? Plângăcios l-am făcut abia după ce a apucat să se plângă. V-am explicat: a vrut să facă o lucrare urâtă. Ne-a dat acea hârtie pentru ca prefectul să o folosească şi respectivul să nu fie dat afară din consiliul judeţean, pentru că a fost dat afară din partid. Prefectul, bazându-se pe hotărârea lui Corlăţean, ataca în contencios administrativ şi suspenda hotărârea de excludere din consiliul judeţean. Era o lucrătură împotriva partidului.
M.M.: Dar l-aţi făcut plângăcios fiindcă s-a plâns. Ce era să facă omul? Să vă provoace la duel? Nu. Trebuia să pună mâna pe telefon şi să spună: domnul Mazăre, a venit la mine cutărescu, a făcut contestaţie - care-i situaţia? Faptul că a trims o hârtie, fără să aibă dreptul, ca să fie folosită împreună cu prefectul liberal, nu este în ordine. Şi dacă ştii că ai un lider puternic şi cu gura spurcată, cum este Mazăre, nici nu te bagi fără să întrebi.
M.M.: Dar, pe vremea lui Năstase, v-ar fi dat afară din PSD. Ei, ce să spun, că eu am câştigat primăria cu partidul. PSD a venit să mă roage pe mine să intru în partid, nu eu.
M.M.: Vreţi să-i provocaţi să vă dea afară acum? După trei ani în care m-a hăituit Băsescu cu procurorii, dacă plecam, plecam atunci, că nu mă mai anchetau.
I.L.: Ion Iliescu este un câştig sau o pierdere pentru PSD? Vreţi să mă ia partidul la scotocit. Ce vreţi, să-l critic pe Iliescu? E în opoziţie, îl chinuieşte. E o ruşine, după ce a fost şef de stat zece ani, să-l mai târâi tu, la vârsta lui, la tribunale. Ne facem noi, românii, de ruşine. L-am împuşcat pe Ceauşescu şi pe ăsta îl târâm prin tribunale.
I.L.: Nu ar trebui întrebat de revoluţie şi de mineriade? Hai să vă zic de Ion Iliescu. Eu nu pot să-l apăr, ce a făcut cu mineriadele el sau Băsescu... Nu ştiu dacă Băsescu a adus trenurile cu mineri, cum se spune. Ion Iliescu a fost preşedintele ţării noastre zece ani, n-am avut războaie, n-am avut conflicte, am intrat în UE, am intrat în NATO.
DOSARE DE CORUPŢIE
„Băsescu ar fi vrut să mă aresteze“
M.M.: V-a pus DNA sechestru pe avere? Eu ştiu atât: au înnebunit toţi ziariştii, mă căutau să le spun despre sechestru, în condiţiile în care eu n-am fost încunoştiinţat şi nici avocaţii mei. De unde am tras concluzia că DNA a început campania electorală, dacă ştiau toţi ziariştii ceea ce eu nu ştiam.
M.M.: În ce dosar s-a decis sechestrarea averii? Celebrul dosar de retrocedare de terenuri în care sunt anchetat din 2005 fără să fi fost trimis în instanţă.
M.M.: L-aţi dat în judecată pe Daniel Morar? L-am dat, în nişte procese civile. Am cerut despăgubiri.
M.M.: Cât? Nu mai ştiu cât. Singurul proces câştigat a fost împotriva IGP, o jumătate de miliard. Este adevărat, în prima instanţă, ei au făcut recurs. Trebuie şi să-şi ceară scuze, public, într-un ziar naţional de largă circulaţie şi în unul local, pentru că au spus că Mazăre a prejudiciat primăria cu şase milioane de euro, într-un comunicat de presă. Dacă voi câştiga şi la Curtea de Apel, o să vi-l dau să-l publicaţi în „Evenimentul zilei“.
I.L.: Câte dosare aveţi la DNA? În Bucureşti, am unul singur cu care mă chinuiesc, iar la Constanţa am vreo 15 neînceperi de urmărire penală. Nu am nicio trimitere în judecată. Sunt acuzat că, atunci când am făcut retrocedări, am subevaluat, intenţionat, anumite terenuri. Am cerut procurorului realizarea unei expertize - ceea ce s-a întâmplat în dosarul „Flota“. Domnul Băsescu a avut două expertize, una din care rezulta prejudiciul şi o a doua, comandată de domnul Morar, care a constatat că nu există prejudiciul. Îi cer deci procurorului o expertiză şi, în acelaşi timp, am comandat eu, pe banii mei, un raport de expertiză extrajudiciară. Şi ce spun procurorii: resping cererea de efectuare a expertizei formulate de învinuiţii Mazăre etc.
I.L.: De cine sunteţi hărţuit? Este chiar aşa de greu răspunsul? Din dispoziţia directă a domnului preşedinte mult iubit, care a avut două expertize şi eu nici una, am fost dat către Morar, Morar către Ţuluş, Ţuluş către procurorul de caz.
I.L.: De ce sunteţi important pentru Băsescu? Ar fi vrut să mă aresteze. Dacă era o singură persoană care să declare că mi-a dat ceva, mă arestau. De ce? Ca să dispar din statutul de baron local, cum îmi spuneţi voi, iubit sau votat de populaţie, ca să poată câştiga domnii de la PD primăria din Constanţa. Cu mine este cert că nu or să câştige. Şi vor pierde şi alegerile la consiliul local şi la cel judeţean.
M.M.: În 2004, aţi câştigat primăria, dar nu şi alegerile parlamentare. N-am putut transfera din imaginea şi realizările de la nivel local la nivel naţional.
M.M.: Cu cine vă băteţi la locale? Cu nimeni.
I.L.: Nici cu Onaca? Să fim serioşi. Nu ştiu să fi făcut ceva. Despre ce discutăm? Despre activitatea lui profesională pe care a încasat bani sau despre administraţie, despre lucruri făcute? Am a reproşa partidului lui Onaca că s-a opus cu obstinaţie tuturor proiectelor din Constanţa.
M.M.: Care? Ultimul este transferarea a 20% din acţiunile portului la municipalitate.
M.M.: De ce guvernul cedează nişte încasări pentru un primar din opoziţie? Pentru că, în Europa, porturile aparţin fie integral, fie parţial autorităţilor locale. Acestea fac investiţii până la intrarea în port şi este normal să şi beneficieze. Portul Galaţi şi cel din Tulcea aparţin autorităţilor locale.
M.M.: Nu înţeleg de ce domnul Orban face acte de caritate. Nu înţelegeţi niciodată când se face un lucru bun. Sugeraţi că aş fi avut o înţelegere cu Orban.
I.L.: Aveţi o relaţie bună cu el? L-am cunoscut la Chişinău, acum vreo cinci ani şi am mai vorbit de vreo două ori. Acest transfer îl ajută pe el şi PNL-ul, pentru că toţi constănţenii vor să aibă un beneficiu de pe urma portului.

ÎNTRE CRIMINALITATE ŞI PROTECŢIE SOCIALĂ
„Port pistol la mine de când mi-au confirmat poliţiştii că sunt foarte multe arme în ţară“
I.L.: Constanţa este un oraş fruntaş în ceea ce priveşte criminalitatea. La infracţiuni violente, sunteţi pe primul loc. Dar Craiova? Vreau să vă spun aşa: am liniştit oraşul după ce am devenit primar. Am avut celebra taxă de linişte, am angajat bodyguarzi, până în 2005 era linişte la orice oră pe stradă. După 2005, au venit portocalii la putere, iar şeful poliţiei nici măcar nu mai vorbea cu mine la telefon. Până acum o lună nu am avut nicio comunicare sau colaborare cu poliţia. Mă întrebaţi pe mine despre ceva care... Sunt foarte îngrijorat, dar eu trebuie să colaborez cu instituţiile statului. În loc să mă urmărească SRI, poliţia, ar trebui să urmărească genul ăsta de infracţiuni.
I.L.: Multe scandaluri sunt legate de numele dv. - scandalul „Flora“, de exemplu, fraţii Vasea. Presa a scris că aveaţi afaceri împreună. În vecii vecilor.
I.L.: Îi cunoaşteţi? De două ori am vorbit cu unul. Odată m-a salutat într-un bar şi altă dată a venit la mine în audienţă, la primărie, în legătură cu o construcţie.
I.L.: Dar ce aveţi de împărţit cu mafia din Constanţa? V-aţi luat un pistol. Îl am din 1996. Pentru autoapărare, l-am închiriat de la poliţie. Am avut bodyguarzi din 2000, de când am început să fac ordine. Port pistol la mine de când mi-au confirmat poliţiştii că sunt foarte multe arme în ţară, de când nu se mai face control la vamă.
M.M.: Sunteţi în proces cu IGP, dar ei v-au închiriat pistolul? Ăla e inchiriat de la poliţia din Constanţa de 12 ani de zile.
I.L.: De ce sunteţi totuşi în PSD? Ăsta este un partid de stânga, dumneavoastră sunteţi foarte bogat. Cu cine mă comparaţi? Cu patronii dumneavoastră sau cu dumneavoastră?
M.M.: Cu noi. Am considerat că oamenii nevoiaşi trebuie ajutaţi. Şi nu cred că, dacă cineva s-a îmbogăţit, cum ziceţi dumneavoastră, trebuie să uite de unde a plecat. Iar măsurile pe care le iau în Constanţa veţi constata că sunt clar de stânga - sprijinirea vârstnicilor sau construirea de locuinţe cu 500 de euro pe metru pătrat pentru tineri.
I.L.: Veţi avea bani să susţineţi aceste proiecte? Categoric. În următorul mandat, o să construiesc minimum 2.000-2.500 de case pe an.
I.L.: Construcţia începe după alegeri? Procedurile sunt făcute. Ştiţi care este problema dumneavoastră? Încercaţi să sugeraţi că nu mă voi ţine de cuvânt, iar toţi constănţenii ştiu că ce am promis am făcut, cu excepţia lucrurilor unde am fost blocat.
I.L.: De la pensionari v-aţi îndreptat către tineri. Asta pentru că nu vă prea aleg? Am avut de rezolvat probleme de infrastructură a oraşului. Şapte ani nu puteam să mă ocup să fac case pentru tineri, iar oraşul să fie fără lumină sau rupt de gropi.
„Dacă vrem să păstrăm fauna intactă nu mai mişcăm nimic!“
M.M.: Există un proiect controversat, cel de pe Lacul Sutghiol. Vreţi să distrugeţi fauna de pe lac.În ce sens?
M.M.: Aduceţi bărci cu motor lângă cuiburile păsărilor. Nu pot să cred că la anii pe care-i aveţi şi la mintea deschisă pe care o aveţi sunteţi împotriva unor proiecte prin care să dezvoltăm anumite zone. Ăia, la Dubai, arabii, băieţi deştepţi, au făcut ce au făcut şi au tras tot turismul european.
I.L.: Acolo totul este artificial. Când vedeţi că rusul face la Soci, pe partea cealaltă a Mării Negre, o insulă de 300-400 de hectare, în Marea Neagră, eu, că vreau să fac o insuliţă de 3-4 hectare şi să rezolv total problema zgomotului în staţiune... Staţiunea asta are jumătate din turişti veniţi pe tip sindical, cu familii şi jumătate pentru distracţie, pe care-i mut pe insulă. Absolut toţi hotelierii sunt fericiţi. Două firme spaniole stau cu banii gata să construiască insula.
M.M.: Ministrul mediului, Atilla Korodi, v-a dat avizul? Sunt în proceduri. Între timp, au pus Lacul Sutghiol în programul „Natura 2000“, cu păsările, cu clocitul şi aşa mai departe.
I.L.: Dar dacă aţi promova ecoturismul? Nu poţi să păstrezi ecosistemul pe un lac situat într-o staţiune care, în weekend, se umple cu 100.000 de oameni. O să fugă păsările? Oricum duduie muzica în Mamaia.
I.L.: Alte municipalităţi pot. În Sicilia, sunt sute de mii de turişti, dar şi zone protejate. Şi ce aţi vrea? Eu vreau să fac o insuliţă. Ceauşescu a făcut Lacul Siutghiol pentru agrement. Dacă vrem să păstrăm natura şi fauna intacte, trebuie să nu mai mişcăm nimic. Aşa ar fi cel mai bine, să nu mai construim nimic, să nu mai facem turism de agrement şi să plângem că turcii şi grecii prosperă.
I.L.: Aţi promis că veţi amenaja parcurile din Constanţa. Dar s-au distrus două parcuri în mandatul dv. Vorbim de mallul din Parcul Tăbăcăriei? A venit avizul de mediu semnat direct de Sulfinica.
TESTUL DE SINCERITATE
Jucăria lui Radu Mazăre: „O Toyota din ’77, aia din «Daktari»“
M.M.: Trabucele cubaneze de unde le aveţi? Le cumpăr. În Spania sunt cele mai ieftine.
I.L.: Maşini? Un jaguar cu care am venit aici, un cadillac. Şi jucăriile: un Morgan, un Willis de armată, o Toyota din ’77, aia din „Daktari“ dacă ţii minte, şi urmează să mai primesc un Studebaker Dictator, din 1937, e genial.
I.L.: Cine este domnul acela căruia i-aţi împrumutat 600.000 de euro? Omul i-a luat, i-a învârtit, probabil că o să-mi dea mai mulţi. În general nu prea am luat ţepe.
M.M.: Şi dacă nu vi i-ar da înapoi, ce s-ar întâmpla? Nu s-ar întâmpla nimic. Omul are mult mai mulţi bani decât 600.000 de euro.
I.L.: Europroiect este firma lui? Nu cunosc ce firmă are. Da, este acţionar într-una dintre cele mai mari firme din Constanţa. Nu Europroiect, ci Black Sea - import export de centrale termice, aer condiţionat... au un rulaj uriaş.
I.L.: Scrie în declaraţia de avere că aveţi 120.000 de euro cash? Da. Am vândut nişte acţiuni şi am luat banii cash.
M.M.: Nu-i ţineţi în bancă? Nu, îi am cash. Dar vi se pare o sumă atât de mare?
I.L.: Da. Depinde la ce te raportezi.
I.L.: Pe cine admiraţi mai mult? Pe Ion Iliescu sau pe Dinu Patriciu?
MM: Pe Fidel Castro.

sâmbătă, 1 martie 2008

Ziariştii, închişi de comunişti

Florian Bichir Sâmbătă, 01 Martie 2008

http://www.expres.ro/articole/detalii-articol/793907/Ziaristii-inchisi-de-comunisti/

Pe 4 iunie 1945, 14 jurnalişti, printre care Stelian Popescu, directorul de la „Universul“, şi Pamfil Şeicaru, directorul de la „Curentul“, au fost condamnaţi de noul regim „democrat“.
Continuăm astăzi serialul dedicat dispariţiei presei interbelice cu un episod dedicat procesului „ziariştilor fascişti“. Imediat după 23 august 1944, prezenţa militară a Armatei Roşii în România a radicalizat masele în căutarea şi pedepsirea celor socotiţi vinovaţi de consecinţele nefaste ale războiului.
„Comuniştii şi simpatizanţiilor, mulţimea oportuniştilor au fost cei care, într-o atare conjunctură, au pus mâna pe putere. Arhitecturile politice hotărâte la Ialta au contat în sensul sprijinirii acestor curente. Printre cei dintâi vizaţi de noile organisme au fost ziariştii. Mai ales aceia care, prin scris şi atitudini publice, s-au plasat între factorii de reală influenţă.
Aceia care au condus marile cotidiene - «Universul», «Curentul », «Porunca Vremii», «Gândirea » - au fost consideraţi responsabili ai naţionalismului, legionarismului, susţinători ai hitlerismului şi fascismului. Ei au primit etichete de antisemiţi, antisovietici, antidemocraţi şi au fost judecaţi drept criminali de război“, scrie Ioan Opriş în „Procesul ziariştilor «naţionalişti», 22 mai-4 iunie 1945“ (editura Albatros 1999), poate cel mai bun studiu al presei postbelice.
Aprilie 1945, judecaţi în procedură de urgenţă
Primul semnal al epurării care va urma a fost dat în octombrie 1944, când cei mai importanţi ziarişti şi editori au fost excluşi din Sindicatul Ziariştilor Profesionişti. Printre aceştia se aflau cei care vor compune, la rândul lor, lotul celor 14: Stelian Popescu, directorul „Universului“; Pamfil Şeicaru, directorul „Curentului“; Ilie Rădulescu, directorul „Poruncii Vremii“; Nichifor Crainic, fondator al „Gândirii“, dar şi alte celebrităţi ale condeiului interbelic, precum Romulus Dianu, Romulus Seişanu, Ilie Rădulescu, Radu Demetrescu- Gyr, Ilie Popescu-Prundeni, Alexandru Hodoş, Grigore Manoilescu, Pantelimon Vizirescu, Aurel Cosma, Vladimir Christi.
Legea nr. 312 din 24 aprilie 1945 i-a declarat pe toţi aceştia vinovaţi, fiind judecaţi în procedură de urgenţă. Cu excepţia celor plecaţi din ţară (Stelian Popescu, Pamfil Şeicaru şi Vladimir Christi), restul au fost arestaţi şi judecaţi în regim de urgenţă. Actul de acuzare - semnat de dr. Petru Groza şi Gheorghe Tătărescu pe 17 mai 1945 - i-a găsit vinovaţi pentru că „prin articolele de ziare, broşuri sau conferinţe s-au pus în slujba propagandei fasciste sau hitleriste şi au contribuit prin acţiunea lor la susţinerea unui regim odios (...), la antrenarea României într-o aventură dezastruoasă şi prăbuşirea politică şi militară a ţării“. Prin acest proces înceta libertatea presei din România. „Procesul ziariştilor a anunţat, mai evident ca orice altă decizie politică, încetarea oricărei libertăţi a presei. Puţini intelectuali au sesizat, pe moment, fondul respectiv“, scrie Ioan Opriş.
„VIPERE“
Jurnaliştii, priviţi „cu scârbă şi ură“
Procesul a fost prezidat de Alexandru Voitin, viitorul acuzator al lui Lucreţiu Pătrăşcanu, dar şi autor de piese de teatru (unele cu un succes relativ important, precum „Procesul Horia“, piesă jucată pe scena Teatrului Bulandra, în regia lui Liviu Ciulei). „Viperele“ era cel mai folosit apelativ la adresa jurnaliştilor. „Cu scârbă şi ură priveşte poporul român la ei, cu ură şi scârbă privim boturile lor mânjite cu sânge“, şarja „democratul“ Miron Constantinescu. (Vlad Stoicescu)
LOTUL ZIARIŞTILOR
Temniţă pe viaţă şi confiscarea averilor
Iată pedepsele pronunţate de Tribunalul Poporului în lotul ziariştilor, pe 1 iunie 1945:
> Pamfil Şeicaru - detenţiune pe viaţă şi degradaţiune civică pe 10 ani, cu confiscarea averii sale, a soţiei şi a descendenţilor săi.
> Stelian Popescu, idem
> Ilie Rădulescu, idem
> Ilie Popescu-Prudeni, idem
> Grigore Manoilescu, idem
> Ion Dumitrescu, 20 de ani detenţiune rea şi 10 ani degradaţiune civică, cu confiscarea averii
> Romulus Dianu, idem
> Romulus Seişanu, idem
> Alexandru Hodoş, idem
> Radu Demetrescu-Gyr, 12 ani detenţiune rea şi 5 ani degradaţiune civică, cu confiscarea averii
> Gabriel Bălănescu, detenţiune grea pe viaţă şi 10 ani degradaţiune civică cu confiscarea averii
> Pan Vizirescu, idem
> Aurel Cosma, 12 ani şi jumătate temniţă grea
> Nichifor Crainic, detenţiune grea pe viaţă şi 10 ani degradaţiune civică, cu confiscarea averii
DEMOCRAŢIA POPULARĂ
Printre judecători: muncitori şi plugari
Cine erau judecătorii? Pe 27 aprilie 1945, Regele Mihai a semnat Decretul nr. 1402 de numire a acuzatorilor publici, în număr de 17. Tribunalul Poporului va funcţiona cu judecători propuşi de formaţiunile politice aliate: PSDR, Frontul Plugarilor, Partidul Comunist, PNŢ - Anton Alexandrescu, Uniunea Patrioţilor, Federaţia Generală a Muncii din România, Partidul Liberal - aripa Gh. Tătărescu.
Tribunalul Poporului
Pe 12 mai 1945, ministrul justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, a dispus, la rândul său, compoziţia Tribunalului Poporului din Bucureş ti, format din Ilie Ţabrea (consilier la Curtea de Apel), Al. Voitinovici (procuror), Niţă Vasile (muncitor, membru PCR), Gh. Ionescu (constructor, membru PNL-Tătărescu), Ioan Păun (muncitor, membru PSD), C. Bruteanu (industriaş, membru PNŢ - Anton Alexandrescu), Dumbravă Ioniţă (plugar, membru al Frontului Plugarilor), C-tin Ţiulescu (muncitor, din partea Conferinţei Generale a Muncii), Stelian Niţulescu (avocat, din partea Uniunii Patrioţilor).
Procesul în sine a fost un exemplu pentru ce avea să urmeze în România comunistă. Acuzatorul public Ion D. Ion anunţa că „Tribunalul Poporului are de judecat o frântură de echipă, din faimoasa echipă de presă a defunctului regim, aceşti mânuitori de condei, care în activitatea lor s-au dovedit a fi antidemocraţi, antisemiţi şi filogermani, aliatofobi şi care au îndemnat poporul pe drumul războiului, pe drumul învrăjbirii, ca să strice şi să fărâme pacea şi buna orânduială de la noi“.
"Otravirea sufletelor"
Verdictele erau deja date: Nichifor Crainic „a desfăşurat o campanie de otrăvire a sufletelor“, Stelian Popescu „a sus- ţinut mişcările de dreapta“ şi a pregătit „dictatura antonesciană şi aservirea noastră lui Hitler, printr-o avalanşă de articole“, făcându-se vinovat de „complicitate la crimele lui Hitler“. Ion Dumitrescu a contribuit „prin atitudinea sa la dezorientarea spiritelor şi la orbirea opiniei publice de la noi din ţară“.
Romulus Seiţan a susţinut propaganda hitleristă, Ilie Rădulescu a fost proaxist, antidemocrat şi antisemit; Şeicaru s-a dovedit „un gangster al presei române“, Romulus Dinu - un legitimator al dictaturii filogermane. De la proces n-a lipsit acuzatoarea „celebră“ Alexandra Sidorovici, nimeni alta decât soţia lui Silviu Brucan, n-a iertat activitatea ziariştilor „aserviţi burgheziei“. Pe Alexandru Hodoş l-a făcut responsabil de preamă- rirea regimului Antonescu; pe Pan Vizirescu l-a taxat drept „vechi antisemit“ şi apologet al războiului antisovietic, iar Aurel Cosma era condamnat că a publicat patru „volume de odios hitlerism“.

LINŞAJ MEDIATIC „Megafon al propagandei duse de Goebbles“
Răfuiala presei comuniste a început imediat după 23 august 1944, principalii vizaţi fiind nu doar oamenii politici democraţi, ci şi jurnaliştii. „Ziarele mari şi ziariştii - notează Ioan Opriş - directorii de opinie trebuiau incriminaţi şi asociaţi vinovaţilor de dezastrul ţării. „România liberă“ nr. 25, din 25 septembrie 1944, în articolul „Figuri de trădători“, semnat de A.G., îi numea pe Romulus Seişanu „zelos stipendiar al naziştilor“, un „megafon al propagandei duse de Goebbles“, „un trădător“.
În acelaşi mod au fost descrişi şi alţi jurnalişti, precum Romulus Dianu, Pamfil Şeicaru, Stelian Popescu şi Nichifor Crainic. În „Libertatea“ din 17 octombrie 1944, ziaristul Mircea Damian îl încondeia şi el pe Ilie Rădulescu: „El a îmbrăcat pielea de român, căutând să bage în sperieţi pe coregionalii săi şi terorizează în acelaşi timp pe creştini. Cu alte cuvinte, îi foloseşte pe unii contra altora, întinzându-se deasupra ţării ca întunericul şi blestemul. Dacă eşti «jidan» - nu e bine, pentru că te publică în gazetă; de eşti român, iar nu e nicio pricopseală, fiindcă Rădulescu îţi dibuie un strămoş de origine suspectă; şi te dă pe mâna opiniei publice. Şi de unde până mai ieri te ştiai creştin şi cetăţean de treabă, te pomeneşti dat în vileag că în vinele tale curge şi puţin sânge «jigănesc»“.
Ziaristul comunist Gheorghe Dinu nu i-a iertat pe cei cu care se confruntase ani la rând, declarând despre Ilie Rădulescu că „făcea o gazetărie venală“, iar cronicile lui Seişanu erau „confecţionate după ştirile de presă primite prin oficinele germane“. Nici Zaharia Stancu nu l-a iertat pe Stelian Popescu: „A dus încontinuu o campanie împotriva democraţiei şi împotriva reprezentanţilor politici ai democraţiei“.

Mazăre „grecul“




Imediat după declanşarea scandalului privind sechestrul pe averea sa, primarul Radu Mazăre s-a aciuat la Măruţă în emisiune.

Sinceră să fiu, mi-a scăpat difuzarea în direct, însă am putut vedea înregistrarea. Foarte tare, frate! N-am ce zice! După ce s-a dat în stambă şi a făcut scandal cum că DNA-ul a început nu ştiu ce campanie şi că din cauza aia l-au luat în vizor, Mazăre a ţinut morţiş să-şi arate în direct şi, după cum am putut vedea, şi în reluare, talentele de dansator.
Şi nu oricum, ci pe acorduri greceşti. Bună treabă, domn primar! A fost o pornire pur artistică sau vreţi să vă arătaţi dorinţa de a ocupa vreun scaun ministerial şi o luaţi pe urmele „artistice“ ale lui Ludovic Orban?
Sau s-a folosit de talentele de „peţitor“ pe care Măruţă le-a dovedit atunci când i-a „lipit“ pe Fiona cu măgăruşul inimii sale, Rigoletto? Că, doar, na, primarul apare prin presa de scandal cu fel de fel de duduiţe, însă poate îşi doreşte să se aşeze la casa lui. Aoleu, pardon, am uitat! Nu are casă, stă cu chirie! Scuzaţi, vă rog!
Oricum, pe mine m-a mirat că edilul a ales să se unduiască pe acorduri elene şi nu pe cele braziliene. Pentru că, dacă stăm să plecăm urechea, pe lângă faptul că este locuitor cu acte în regulă al ţării sud-americane, Mazăre este şi un mare iubitor de muzică latino, în special braziliană. Şi, nu numai iubitor, ci şi cunoscător. Cum ar fi fost să-l vedem pe cel care conduce destinele Constanţei, dansând lambada. Aia da privelişte, nu credeţi?
Însă, revenind la „Mazăre grecul“, după modelul „Zorba“, chiar mi-am pus întrebarea dacă nu cumva banii pe care edilul i-a împrumutat grecului Ioannis Poulos Skantzikas n-o fi fost vreun aconto pentru lecţii de dans. Că, doar, de unde să înveţi sirtaki ca la mama lui, dacă nu de la un grec get-beget? Mi-l şi imaginez pe mondenul nostru primar ascultând orbeşte de domn profesor Poulos. Simpatic, nu?
Oricum, extrapolând, se pare că majoritatea politicienilor mioritici tind să-şi arate talentele de artişti. Dansatori, cântăreţi, actori... găsim tot felul de „dotaţi“ din lumea imundă a politicii, pe la emisiunile de televiziune. Parcă se vor vedete dătătoare de autografe fanilor înrăiţi. Nu aveţi fani, stimabililor! Numai privitori scârbiţi. Şi, din păcate, niciunul dintre dumneavoastră nu şi-a arătat adevăratul talent: cel de mim.

http://www.ziuact.ro/display.php?data=2008-03-01&id=228268